Mă scol din pat cu acelaşi sictir pe care-mi imaginez că-l resimt nemţii atunci când mai apare un nou documentar legat de Holocaust. Picioarele ştiu singure drumul, tot ce trebuie să fac e să deschid uşa de la baie şi să aprind lumina. Pipăi peretele în căutarea întrerupătorului. Îl găsesc cu greu, după câteva secunde bune de orbecăit prin întuneric.
Tubul de pastă de dinţi e aproape pe terminate şi deşi ştiu că ceea ce-a rămas nu-mi va fi suficient, perspectiva de a cumpăra unul nou în acest moment pare de-a dreptul ştiinţifico-fantastică. Aşa că mă folosesc de periuţă pentru a scoate şi ultima urmă de viaţă din pasta de dinţi, împing cu ură şi înverşunare în aşteptarea disperată a rezultatului final. Nimic. Doar o picătură infimă pe care nici măcar n-aş şti unde s-o folosesc. Poveştile-alea cum că Orbit ar reuşi să facă minuni cu dinţii tăi, minciunile publicităţii, nimeni nu este îndeajuns de naiv să le creadă.
A-ţi începe dimineaţa fără să te speli pe dinţi este un semn că ziua se anunţă a fi un fiasco total. De-aici porneşte totul. De la respiraţia proaspătă, de la senzaţia de curăţenie, toate astea îţi dau încredere în tine şi te ajută să faci faţă multiplelor problemele ale vieţii. Hitler se spăla întotdeauna pe dinţi înaintea unui discurs. Un gest absurd poate, bineînţeles că nimeni nu i-ar fi putut simţi respiraţia de la zeci de metri distanţă, dar asta îl făcea să se simtă mai bine în propria-i piele. Chiar şi el, dictatorul legendă, avea nevoie de un stimul. Dimineaţa când mă dau jos din pat nu ştiu de ce fac asta.
E un simplu reflex, o convenţie socială, spuneţi-i cum vreţi. E felul nostru de a începe ziua, o altă zi plină de incertitudini şi dileme de nerezolvat, o altă zi pe care suntem conştienţi că o vom pierde la fel ca pe toate celelalte. Îngropaţi în muncă, înotând în rutină ca peştii pe uscat, ne rugăm pentru mai bine Nu înţeleg de ce. Pur şi simplu o facem. Aşteptăm nerăbdători ca speranţa să moară. Asta vrem de fapt.
Theodor Barbu
