Ţara hiperboreenilor este adesea pomenită în mitologia greacă. Se presupune că se află undeva în nordul extrem, dincolo chiar de ţinutul dinspre care suflă Boreu, vântul de miazănoapte. Pentru greci, Hiperboreea era un fel de paradis îndepărtat, de sălaş al Preafericiţilor.
Acolo era ţara viselor, a tuturor prunciilor şi a vârstelor de aur. Apollo trăise acolo în tinereţe, tot acolo se născuse Leto, mama lui, şi acolo se întoarce el după fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune că un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperboreean. Hiperboreeanul era considerat a fi un fel de supraom, care trăieşte în fericire şi înţelepciune şi este înzestrat cu puteri magice. Poporul fabulos al hiperboreenilor trăia, după cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un ţinut situat la nordul Eladei. Se pare că Hesiod îi menţionează pentru prima oară, apoi epigonii lui Homer. Mai târziu, ei sunt menţionaţi de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân şi Clement din Alexandria. La Delfi, se afirmă că faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, şi că acesta călătorea în ţara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe.
Nimeni nu poate găsi drumul care duce în ţara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pământ, nici pe mare. Doar eroii şi cei pe care zeii îi îndrăgesc pot ajunge acolo. Hiperboreenii, se spune la Delfi, trăiesc 1.000 de ani, mereu tineri, fericiţi şi bucuroşi, căci nu există la ei boală, oboseală sau bătrâneţe. Toţi cântă şi dansează în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus, sunt vegetarieni, sunt oameni paşnici, drepţi şi prietenoşi. Se spune că ei i-au ajutat pe greci să respingă invazia Galilor în 279 î.e.n. Mitul hiperboreenilor este aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericiţilor. De altfel, Iliada atestă existenţa unor oameni foarte religioşi la nordul Dunării, în timpul războiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: „Zeus contempla ţara tracilor, cavaleri pricepuţi: pământul Misienilor, experţi în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, ţara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepţi dintre oameni”.
Termenul „Hippimolges” înseamnă „cei care mulg iepele” şi „Galactophages” sunt „cei care se hrănesc cu lactate”. Toţi aceştia sunt traci, deşi Strabon afirmă că cele trei popoare menţionate anterior aparţin neamului Sciţilor. Aceasta este imposibil, pentru că Sciţii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar războiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare menţionate erau trace şi locuiau la nordul Dunării. Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectăm câteva posibile variante: „cei fără familie, care trăiau fără femei” sau „nomazi, oameni săraci, fără arc”, sau „oameni liniştiţi, paşnici”, sau „cei care au viaţa lungă”. Textul lui Homer susţine ideea că aceşti Abioi erau cei mai drepţi dintre oameni şi numele lor indică faptul că sunt oameni religioşi din moment ce trăiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacă era un act eroic). Abioii se hrăneau cu lapte, erau vegetarieni şi acest ascetism se datorează doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, după cum arată Posidonios, citat de Strabon.
Unii istorici afirmă că marele iniţiat dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora. Oricum ar sta lucrurile, este clar că spiritualitatea dacilor nu începe cu Zalmoxis şi nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la şcoala lui Pitagora, deoarece, repetăm, acesta a trăit în secolul 7 î.e.n. Se presupune de altfel că ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spirituală, în scopul atingerii nemuririi. Viaţa misterioasă a adepţilor lui Zalmoxis, care trăiau ascunşi în peşterile lor, nu se căsătoreau, erau vegetarieni şi refuzau bunurile lumeşti, poate cu siguranţă să fi fost sursa istorică a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zamolxis trăiau în munţi unde se aflau peşteri, în Carpaţi, la nordul Dunării şi al Greciei. O viziune mai elaborată asupra mitului hiperboreenilor este prezentată de Vasile Lovinescu în lucrarea sa „Dacia hiperboreeană”, care ne prezintă o abordare iniţiatică a istoriei, asociată cu o geografie sacră a planetei noastre. În această viziune, poporul iniţiat al hiperboreenilor migrează în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificaţie sacră aparte.
Şi, am completa noi, în aceste zone speciale se află în diferitele etape istorice proiecţia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una dintre etapele acestei migraţii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar tradiţia spirituală dacică este „urmaşa” culturii lor. (Insula Şerpilor mai era numită şi Insula Albă sau Leuce, şi templul lui Apollo care a existat aici, ale cărui ruine există şi azi, ca şi toponimia din zonă atestă această conexiune). Muntele Omu, numit în popor „Osia lumii” sau „Buricul Pământului”, este axul central al geografiei sacre a României. (A.M.)
