M-am dus să-l văd pentru ultima dată. Uşile spitalului s-au închis cu un scârţâit în urma mea şi o soră medicală cu o figură blândă m-a condus în salonul lui.
Dormea.
M-am aşezat pe un scaun lângă pat şi l-am privit până când razele aurii ale soarelui care intrau pe fereastră au început să se topească.
O muscă îi dădea târcoale. Eu o priveam indiferentă.
Avea pe noptieră crizantemele pe care i le trimisesem cu o seară înainte şi un borcan de iaurt cu capacul desfăcut. Picioarele îi ieşeau din pledul cu care era învelit. Semnele de la operaţiile anterioare îi marcaseră pielea.
Aş fi vrut să pot să simt ceva în afară de nerăbdare: „Să se trezească odată, să-l salut şi să plec”.
Mi-era dor de omul care mă aştepta acasă, de copilul pe care-l purtam în pântece şi căruia nu-i mai dădusem de mult atenţie.
Când prima suflare de noapte a intrat în cameră a deschis ochii.
M-a simţit lângă el şi a zâmbit. Se chinuia să mă vadă şi mi-a spus să aprind lumina de deasupra patului. L-am ascultat şi m-am aşezat din nou pe scaun, încrucişând picioarele şi strângându-mi mâinile în poală.
Ochii-i mă rugau să fac un gest de apropiere, dar eu stăteam indiferentă, incapabilă să scot vreun sunet.
M-a întrebat de ce nu-l mai iubeam şi i-am răspuns cu aceeaşi întrebare. M-a strâns de mână şi m-a apucat sila.
Într-un final, după o veşnicie, a venit sora să mă roage să părăsesc salonul.
M-am aplecat şi l-am lăsat să mă sărute pe tâmplă. I-am picurat o lacrimă pe obraz şi i-am şoptit „iartă-mă” în loc de „adio”.
„O să mai vii şi mâine?”, m-a întrebat.
„Da, tată. Ca azi. După ce pleacă mama.”
A doua zi dimineaţă m-au sunat de la spital să-mi spună c-a murit. (A.M.)
