În 1948, la începutul războiului rece, George Kennan (foto) – director pentru planificare politică în Departamentul de Stat – scria: „Scopul nostru adevărat (…) este acela de a planifica un model de raporturi politice care să ne permită să ne menţinem poziţia de superioritate (supremaţie militar-economică a SUA – n.n.).
Pentru aceasta, trebuie să ne dispensăm de orice sentimentalism şi vizionarism. Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi şi nerealiste ca «drepturile omului», «ridicarea standardului de viaţă», «democratizare», pentru a negocia în concepte stricte de putere. Cu cât ne vom lovi mai puţinde lozinci idealiste, cu atât va fi mai bine” („US State Department Policy Planning Study” nr. 23, 1948).
Faptul că George Kennan cerea o politică „pragmatică”, derulată strict în concepte de putere – şi nu una axată pe termeni de propagandă – putea apărea, în 1948, firească în raport cu regimurile comuniste apărute după război, dar trasa pe termen lung şi o politică ce va duce, mai întâi, la constituirea „sferei de influenţă americane” în lume, apoi la ceea ce astăzi analiştii numesc „imperiul american”.
Multă vreme această politică s-a justificat prin existenţa „comunismului”, după aceea prin existenţa „terorismului”.
De aceea, mulţi tirani, torţionari, asasini, diverşi dictatori, preşedinţi de stat corupţi au fost ajutaţi, susţinuţi în plan financiar, economic, militar şi recompensaţi pentru „loialitatea” şi „devotamentul” lor faţă de Statele Unite, deşi toţi conduceau regimuri autoritare ori veritabile dictaturi, care făceau mii de victime anual.
Pe tot parcursul războiului rece, Washingtonul a beneficiat, permanent, de sprijinul unor regimuri dictatoriale – foarte îndepărtate de sistemul politic american – şi al unor dictatori-aliaţi aduşi la putere prin sângeroase lovituri de stat, menţinându-se apoi ani în şir în funcţie prin teroare şi tortură.
Trupele acestor „dictatori-aliaţi” (unii educaţi chiar în Statele Unite) erau antrenate şi consiliate de CIA şi de alte agenţii americane.
Un solid ajutor în armament garanta şi el menţinerea la putere a acestor „prieteni” nu tocmai „ortodocşi”.
Sub pavăza – de multe ori înşelătoare – a anticomunismului, toţi aceşti tirani răsplăteau „ajutorul american” punând bogăţiile ţărilor lor la dispoziţia companiilor americane – afaceri din care îşi opreau procente importante – şi a unei forţe de muncă foarte ieftină.
Mulţi dintre ei au devenit, după exercitarea puterii, extrem de bogaţi – deşi coexistau cu o populaţie adeseori foarte săracă -, s-au implicat în mari afaceri de armament sau trafic cu droguri, în timp ce la Washington se închideau ochii atât timp cât dictatorul rămânea un „prieten devotat” al Americii.
Au existat şi cazuri când „dictatori-prieteni” ai Americii au schimbat, imprudent, tabăra, devenind „dictatori-inamici” ai Statelor Unite.
Dar aceste cazuri – de pildă generalul Manuel Noriega din Panama – au fost rapid rezolvate printr-o intervenţie militară americană.
Rareori aceşti dictatori-aliaţi au fost traşi la răspundere pentru crimele în masă comise, cât timp au avut în spate marea supraputere.
Cartea „Friendly Dictators”, de Dennis Bernstein şi Laura Sydell, prezintă o lungă serie de tirani susţinuţi de Statele Unite.
Dan Aldea
