Ai rămas singur. Câteva cartuşe goale pe podea, un ambalaj de Snickers şi un poster cu ultimul film al lui Edward Norton constituie singurele elemente de decor ale acestui loc sordid. Din depărtare se aude sunetul înnăbuşit al unui foc de armă. Încă te mai caută. Ieşi repede din metrou, urci pe scările rulante şi apoi tragi o gură mare de aer rece în piept. Afară ninge de vreo trei zile şi n-are de gând să se oprească prea curând. Flashback-urile îţi revin în creier şi neuronii ţi se sparg precum bobiţele de caviar. Acum eşti într-o încăpere plină de picturi inocente, flori în iarbă, pomişori înverziţi, munţi plini de zăpadă, căsuţe cu horn din care ies vălătuci de fum. Reproduceri exacte ale realităţii. Floricelele nu vor fi niciodată mai înalte decât casa, casa nu va fi niciodată mai mare decât munţii. Lucrurile îşi păstrează proporţia firească. Picturi făcute de nişte copii cărora li s-a interzis să aibă imaginaţie.
Nu cred că există ceva mai trist pe lumea asta. Tu stai pe scaun şi te uiţi la nişte imagini. Eşti ceva mai măricel acum, ai vreo zece ani, iar în faţa ta îl vezi tot pe domnul în halat alb, cel care împarte zâmbete fără să aştepte rest. Aşteaptă impresii. Aşteaptă să-i spui ce părere ai despre ceea ce vezi. Aşteaptă să te vindeci. Se numeşte terapie. Tu vorbeşti, ţi se pun întrebări, îţi povesteşti angoasele, temerile, secretele cele mai adânci şi într-un final te vindeci. Nu ştii când. Poate fi mâine, săptămâna viitoare sau peste doi ani. Ceea ce e cu atât mai îngrijorător e că a început să-ţi placă aici. Nimeni să te bate la cap, nimeni nu se agită prea mult în legătură cu soarta ta. Sunteţi prea mulţi pentru a vi se oferi afecţiune cu linguriţa, mângâieri materne sau cuvinte dulci. Tu ai ales să te minţi că nu mai ai nevoie de aşa ceva, că poţi supravieţui şi fără, că eşti băiat mare. Se numeşte maturizare forţată. Îţi dai seama că eşti un criminal, un copil care şi-a ucis cu brutalitate copilăria. Un fetus plutind haotic prin univers.
Prima imagine înfăţişează un adult ţinând în mână o minge roşie de plastic şi având o expresie fericită pe chip. Domnul în alb te întreabă ce vezi. Îi descrii fotografia dar tipul tot nu e mulţumit. „Atât?”. Te mai uiţi o dată. Nici măcar n-ai observat şarpele care se încolăceşte încet în jurul mingii. Ştii că detaliul ăsta te va costa. Doctorul dă din cap nemulţumit şi apoi trece la următoarea poză: o sumedenie de linii colorate – portocalii, verzi, albastre, toate întâlnindu-se într-un punct comun.
O explozie.
Asta îi spui.
Apoi nu mai trebuie să te uiţi la nicio poză, ţi se dă drumul din camera aia sufocantă şi ieşi afară în grădină, unde câţiva copii se dau în leagăne.
Plângi.
Pentru prima oară după atâta timp plângi, lacrimile amare te liniştesc, te eliberează.
Diseară, când vei pune capul pe pernă, coşmarurile vor înceta.
Vei putea zâmbi din nou.
Scârţâitul metalic va fi în sfârşit absorbit de tăcere.
Sirenele poliţiei te trezesc din visare. Nu opui rezistenţă. Arunci pistolul în zăpadă, îţi pui mâinile la ceafă şi îţi asculţi cu atenţie drepturile.
Acum asişti la îngroparea în direct a propriei conştiinţe. Acum vei fi mântuit.
