Cântecul – din care mi-a rămas în minte numai versul „Ţara te vrea prost” – avea un caracter politic, viza un anume moment şi o anume conjunctură politică. Era cântat cu multă patimă la manifestaţiile de stradă şi nimeni nu cred că îşi putea imagina ce putere de predicţie avea. Sensul era că pentru a le merge altora bine, tu, omul de rând, trebuie să nu ştii nimic, să te laşi manipulat crezând tot ce ţi se spune. Într-un cuvânt – pentru a-ţi merge bine în ţara asta trebuie să fii prost. Cei care îl adoptaseră aproape ca pe un imn –deci, nişte oameni deştepţi- habar n-aveau că îşi cântau condiţia lor prezentă, dar mai ales cea viitoare.
În România se petrec zilnic multe lucruri paradoxale aşa că nu le poţi descifra sensul şi pentru că nu poţi zăbovi asupra uneia sau alteia: nici nu apuci să te trezeşti din starea de perplexitate în care te-a aruncat ceva că altele o mie şi mai grozave se bulucesc să-i ia locul. Un astfel de lucru căruia nu-i găseam explicaţia era frenezia cu care mediocrităţile răzbesc în viaţa noastră socială, politică şi culturală, în timp ce oameni bine instruiţi, decenţi şi talentaţi sunt marginalizaţi, refuzaţi – mai mult sau mai puţin politicos, o duc greu. Am crezut că vârsta, educaţia, osificarea poate a tiparelor gândirii mele îmi joacă feste: poate nu am aceleaşi criterii de valorizare cu „toboşarii vremurilor noi”, poate lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai înţeleg eu nimic din ea, poate, doamne, fereşte! am rămas încremenit în vreun clişeu de judecare a oamenilor, a capacităţilor lor intelectuale şi morale. Îndoielile mele s-au spulberat însă când am citit un articol despre recrutarea forţei de muncă, politicile de angajare şi promovare etc.
Era o chestie foarte ştiinţifică, dacă mă pot exprima aşa, pentru că avea la bază o filosofie a unui sistem, filosofie care, se scria negru pe alb acolo, se baza pe cercetări psihologice, pe studii de cultură organizaţională şi de eficienţă şi încă multe altele. Iar această filosofie era cuprinsă în versul pe care l-am reprodus la începutul acestor rânduri: ţara te vrea prost! Adică, nu chiar toată ţara ci firmele, sau, ca să nu generalizez multele firme care se feresc să angajeze „supracalificaţi”, ba, mai mult, aleg în mod deliberat oameni mai puţin bine pregătiţi în detrimentul celor care dovedesc prea multe calităţi şi au prea multă calificare. Urmau multe argumente ce pledau în favoarea celor „subcalificaţi” pentru a mă exprima în exigenţele noilor norme ale lui „pollitically corectness”, dar stupefiant era că deştepţilor nu li se găsea nici măcar unul.
Omul supracalificat va avea totdeauna dorinţa de a găsi ceva mai bun, deci, va pleca imediat ce va găsi un job mai apropiat de exigenţele şi dorinţele sale; omul supracalificat va fi măcinat de frustrarea că nu este folosit la nivelul de sus al capacităţilor sale; omul supracalificat va fi nemulţumit de salariul pe care i-l dai; omul supracalificat nu va munci cu entuziasm şi nu va fi atât de loial firmei. Aşadar, nici un cuvinţel de bine despre omul deştept. El face numai belele: nu-i obedient, nu-i e frică de patron, nu-i e teamă că fiind pe un post care-i excede pregătirea va fi dat afară oricând, face relaţii între muncă, salarizare şi profit, ştie ce se întâmplă pe lumea asta şi în general ce se întâmplă pe lume. Omul subcalificat va îndeplini milităreşte –„întocmai şi la timp” – ce i se cere, se va mulţumi şi va mulţumi mereu cu/pentru ce-i dai, va trăi cu frica în sân că poate fi pus pe liber, va vedea în cel ce l-a angajat micul lui Dumnezeu şi marele binefăcător.
Suntem departe de acele vremi ce-au făcut posibilă zicala „mai bine cu deşteptul la pagubă decât cu prostul la câştig”. Timpurile moderne au sesizat clar că numai cu prostul poţi merge la câştig sigur şi imediat. Este cunoscut faptul că în interiorul grupurilor ierarhiile administrative nu se suprapun ierarhiilor profesionale. Aceste necorelări sunt generatoare de tensiuni, de conflicte. Probabil că spre a le evita, firmele vor să impună numai ierarhii administrative, dar cu amendamentul că este şef nu pentru că este cel mai deştept, ci invers: este cel mai deştept pentru că este şeful!
Extrapolând, fără teama de a greşi prea mult, înţelegem acum apetenţa pentru cultura care nu pune mintea pe moaţe consumatorului, pricepem insistenţa divertismentului simpluţ, invazia de telenovele, a talk-show-urilor cu personaje exotice, pitoreşti. Spre a funcţiona eficient, lumea românească nu are nevoie de cititori, spectatori sau telespectatori supracalificaţi. Nu are nevoie nici de miniştri, nici de parlamentari, nici de profesori, nici de oameni de cultură supracalificaţi. Cu ei la locurile ce li s-ar cuveni după capacităţile intelectuale şi după pregătire, sistemul nu ar mai funcţiona în profitul sigur şi imediat. Al cui e profitul? Al firmei! Dar firma e ceva foarte abstract, este genericul sub care se ascund nişte oameni foarte concreţi.
Cultura organizaţională reuşeşte să-i anonimeze în aşa fel încât nici măcar autorul articolului –un director într-o firmă- nu ştie foarte exact pentru cine angajează el proşti care să facă profit. El însuşi a fost şi este un angajat. Unul dintre aceia care, poate, a fost angajat tocmai pentru că era un subcalificat –faţă de alţi candidaţi, respinşi la concurs – dar în care s-au văzut calităţile necesare postului: obedienţă, loialitate faţă de firmă, gratitudine fără limite pentru ceea ce i s-a oferit şi i se oferă. După patima cu care susţinea cauza subcalificaţilor, era un subcalificat pe care şi-l doreşte orice patron!
Constantin Stan
