E paradoxal să citeşti tulburătoarele răspunsului ale lui N. Steinhardt la întrebările lui Nicolae Băciuţ şi să priveşti, de sus, un oraş de frumuseţea Budapestei. „Bucureştiul a murit” – zice moralistul. Şi, mai departe, pentru a fi întrutotul convingător: „Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneţii. Bucureştiul e pe care de a fi executat şi înlocuit cu altceva – urât.” Dureroase vorbe, dar cât de adevărate!, mai ales că au trecut două decenii de la rostirea lor…
Steihardt ştie să fie, însă, şi tandru, chiar dacă la fel de exigent. Reiese asta mai ales dintr-o scrisoare, datată 26 mai 1987 şi care începe cu „Iubite Nicolae Băciuţ”. O transcriu spre atentă luare aminte:
În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii 10 ani. Şi am putut constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste, uşuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.
Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e treabă serioasă şi nu poate fi „expediată” în tempo de hopa-Mitică. Aşadar: atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi” care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele, imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…
Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile şi înalte asupra poeziei – teoriei poetice – se cuvine a-i îndruma pe toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom începe teoretizarea.
La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a vedea talent şi probitate. Apoi şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia, să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt.
Iată, acum, o altă mostră de dialog inteligent, pe alocuri sclipitor:
– Gide era protestant. A contestat apoi protesta¬nismul şi era pe punctul de a se converti la catolicism, ca apoi să adere la „comunism”, aşa cum „îl înţelege el”. Iată o continuă nevoie de a găsi cea mai adecvată şi adevărată cale a mântuirii.
– Gide (pe care nu şovăi a recunoaşte că nu-l iubesc) a fost, din fire, un protestant. Nu s-ar fi putut încadra în catolicism. „Aşa cum îl înţeleg eu” – formula aceasta folosită de mulţi aderenţi la comunism e o nerozie. Nu poţi adera la o doctrină aşa cum o vezi tu, ci aşa cum este ea. Foarte mulţi dintre cei care au fost decepţionaţi, dezamăgiţi de comunism („eu nu mi l-am închipuit aşa”, „nu aşa l-am vrut eu”), nu-s decât neghiobi care au aderat la ce nu cunoşteau ori nu s-au străduit să cunoască. Numeroşi evrei români au dat dovadă de o astfel de grabă, neseriozitate şi lipsă de informaţie. De ce nu au citit mai întâi textele fundamentale? De ce nu au luat aminte la realităţile din ţara unde comunismul fusese înfăptuit? De ce au aderat la o fantasmă, care nu era decât produsul închipuirii lor? (Gide, inteligent, s-a lecuit în cele din urmă şi – cinstit – a declarat-o.) Eu am fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-i sunt atât de recunos¬cător lui Dinu Noica.
– Aţi citat adesea cuvintele lui Dostoievski: „Suferinţa e calea cea mai sigură către cunoaştere”. Puneţi-le, vă rog, în relaţie cu altele ale lui Goethe: „Numai suferinţa e creatoare”.
– Dostoievski şi Goethe spun acelaşi lucru. Într-o notă din Viaţa Românească am citat o spusă importantă a lui Camus, inspirată de Wilde: şi prin fericire se poate ajunge la Hristos (ori la creaţie, ori la cunoaştere). În domeniul acesta haric nu există căi obligatorii şi sens unic. Duhul, ca şi vântul, suflă unde cum şi când vrea.
– „Se cere măsură şi atenţie: blândeţea uşor poate aluneca spre laşitate, iar isteţimea spre şmecherie”. Aţi avut de-a face în existenţa dumneavoastră cu laşi şi şmecheri odioşi?
– Ce stranie întrebare! E mai mult decât evident, e cu ochi şi cu sprâncene că laşitatea şi şmecheria nu sunt mici cusururi (eventual „simpatice”) ale tipului uman bonom: Mitică, Lache, Tache. Sunt grave şi catastrofale: Căderea imperiului roman şi a civilizaţiei occidentale contemporane se datorează laşităţii. Utopiile unde ne-au dus? Ce a realizat (în mod cert) comunismul? Generalizarea şmecheriei (devenită ultimă barcă de salvare). Odioşi sunt şi şmecherii şi laşii, aşa cum Mateiu a constatat că boema e imundă. Da, am avut de suferit de pe urma delaţiunii, a laşităţii şi şmecheriei – ca toată lumea. Le socotesc năpaste, urgii. Din tonul întrebării dumneavoastră îmi pare (dea Domnul să mă înşel!) a ghici o secretă indulgenţă pentru şmecheri şi laşi. Vă recomand sfătuitor să-l citiţi pe Soljeniţân.
– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor? Exis¬tă compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?
– Compromisuri moderate şi, de bine-de rău, scuzabile – cu viaţa – există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăşi. Nu înseamnă că până şi compromisurile moderate nu sunt şi ele legate de riscuri. Compromisul nu atât în sine e primejdios, cât prin consecinţele lui: odată primul pas făcut se va putea oare opri din mers cel care a cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare până la „capătul nopţii”, până-n fundul abjecţiunii? Nu-i compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu sânge? Cel mai sigur şi mai antiseptic mi se pare a fi refuzul categoric iniţial. Şi aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta socoteală. Se cuvine ca judecata să fie făcută de la caz la caz.
– Unde poate duce dogma în literatură? În ideolo¬gia literară? Cum se poate supravieţui dogmei?
– Dogmatismul în literatură (creaţie ori critică) duce neapărat la şablon. La manierism. La imobilitate. Am prea văzut-o. Supravieţuim agăţându-ne cu disperare de o barcă de salvare: a) libertatea, b) bunul simţ, c) simţul ridicolului, d) umorul. Şi repetând întruna: 2+2=4. Şi amintindu-ne mereu că toate-s trecătoare, mai ales modele (dogmele sunt mode): ce e val ca valul trece.
– Ce adjective vă repugnă cel mai mult?
– Tocmai cele menţionate mai sus: laş, şmecheresc; adaug: intrigant, slugarnic, mieros şi toate din gama largă a cuvioşiei făţarnice. Sunt perioade ale istoriei când un anume adjectiv devine în special nesuferit: civic în vremea lui Robespierre, intransingent şi conştiincios în deceniul obsedant, virtuos în vremea puritanilor ş.a.m.d.
Între o Capitală a culturii şi o alta a spiritului (dacă nu greşesc Bucureşti – Rohia) care au fost tensiunile opţiunilor dumneavoastră? În ce locuri vă simţiţi cu adevărat acasă?
Mă simt acasă în amândouă locurile: şi în Bucureşti şi la Rohia. Din ce în ce mai mult la Rohia. Bucureştiul, sărmanul, e pe cale de dispariţie sub târnăcopuri vrăjmaşe. Nici nu vă puteţi închipui ce oraş frumos şi plăcut a fost! Un paradis general, vorba lui Cezar Petrescu. Un loc pe care l-am iubit mult şi căruia îi păstrez neştirbită afecţiune e Braşovul. Cât priveşte Bucureştiul, îmi aduc aminte de versurile lui Baudelaire (cred că le-am şi citat undeva): Mais les formes d’una ville changent plus vite he’las que le coeur des mortels. Bucureştiul a murit. Nu cred să fie numai o impresie, nu cred să fie vorba de remarca lui Proust: că spaţiul e tot atât de trecător ca şi timpul (finalul lui Du Coté de chez Swann). Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneţii. Bucureştiul e pe cale de a fi „executat” şi înlocuit cu altceva – urât.
P.S.: Un amurg sfâşietor de roşu însoţeşte, acum, curgerea Dunării, pe sub Podul cu lanţuri. Mai am vreme destulă de plimbat şi de meditat. Lecturii îi voi dărui noaptea ce se apropie.
