De curând, am fost invitat să particip şi să iau cuvântul la lansarea unei cărţi de debut. S-a întâmplat la hotelul Sofitel, în sala Darclee. Autoarea se numeşte Teodora Simţion, iar volumul său se intitulează „Dar de Crăciun”. Aş fi vrut să vă ofer această lectură chiar în ajunul Crăciunului, pentru a vă şi ura, cu acel prilej, sărbători fericite şi multă sănătate. Dar, vorba românului, socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Închei această succintă introducere tot cu un proverb: mai bine mai trâziu, decât niciodată. Urările mele de bine şi sănătate, adresate tuturor cititorilor acestei rubrici, rămân în vigoare.
Teodora Simţion e de fel din Galaţi, dar a devenit, de ceva vreme, bucureşteancă. Cartea ei mi-a fost trimisă de prietenul Constantin Băraru, jurnalist pe care-l ştiu de ani buni şi care a fost redactorul acestei culegeri. Pecetea volumul este feminitatea reflexivă, fără a fi însă filosofic-fastidioasă. Rostirea e simplă şi sensibilă, ca în acest „Gând”:
„De-ar putea cerul să vorbească
stelele lui
şi-ar spune cât doare
să fii singur
în toamna asta grăbită.
De-ar putea soarele să zâmbească
razele lui
cu foc te-ar atinge –
să fii singur
e greu
în noaptea asta pierdută.”
Deşi ar putea să dea sentimentul unor lucruri dintotdeauna spuse în versuri, textele Teodorei Simţion cuceresc prin candoare, prin zicere directă. Iată, ca exemplu, „Apus”:
„Vorbele dor,
Iar gândurile rănesc
Fiinţa din mine
Ce-şi caută ţărmul
De-apus.
Cerul adoarme,
Iar marea se stinge
Şi totul
Devine cântec
De-apus.
Ochii mă dor,
Iar inima bate
Sânge de dor
Ce-şi caută ţărmul
De-apus.
Ore târzii
Şi stele uitate
Mai cer
Lunii să cânte,
Dar şi ea a apus.
De câte ori aflu că un om a mai publicat o carte de versuri mă bucur ca de cea mai bună veste. E semn că sufletul lumii continuă să vibreze. Că sentimentele şi-au aflat cuvintele potrivite. Ca în cele două strofe de mai jos:
„Plouă-n culori de argint
când cerul îmi bate la uşă
şi-un munte, departe,
mă strigă –
e floarea de colţ ce domneşte-n
tăcerea de sticlă.
Plouă-n culori de argint
şi-un vuit mă cheamă afară,
o stea căzătoare
se-arată –
e aripa de vis
ce rămâne
în urma furtunii ce-a-nvins.”
Teodora Simţion are voce poetică. Doar de ea ţine să şi-o cultive şi s-o impună.
