Renaşterea, epocă de înflorire a rafinamentului artistic şi intelectual, este caracterizată, cu toată aparenta unitate de stil şi de structură a capodoperelor sale, de o permanentă oscilaţie între tendinţa de a copia antichitatea şi preocuparea faţă de aspectele subiective, legate de modalităţi de percepţie a realităţii. Printre operele literare şi monumentele arhitecturale ale epocii renascentiste, conceptele consonanţei muzicale, ale proporţiilor şi „muzica sferelor” au constituit cele mai importante aspecte.
Expresiile matematice ale muzicii. Cercetătorii din Chartres au descoperit proporţiile consonanţele în dimensiunile templului lui Solomon, construind apoi marea lor catedrală după aceleaşi criterii. Otto von Simson arăta în recenta sa lucrare „Catedralele gotice” că nu numai Catedrala din Chartres, ci chiar toate marile catedrale gotice erau concepute ca o adevărată „muzică în piatră”. Rapoartele ½, 2/3, sau 3/4 nu au fost descoperite din întâmplare în aceste construcţii, ci au fost revelate evident în proporţiile folosite. Rudolf Wittkomer arată în „Principiile arhitecturii în umanism”, că expresiile matematice ale consonanţei muzicale şi întregului context filosofic, în care învaţăturile din scrierile pitagoreice, platoniciene şi neoplatoniciene se reflectau în proporţiile construcţiilor din Italia secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. Un asemenea argument este documentul în care călugarul franciscan Francesco Giorgi ( secolul al XVI-lea) recomandă proporţiile magice pentru Santa Francesca della Vigna, o biserică ce urma să fie construită în Veneţia.
Înălţimea naos-ului trebuie să fie, spunea el, de nouă măsuri – pătratul lui trei, care el însuşi este număr prim şi divin. Lungimea naos-ului se recomandă să fie de 27 de măsuri (3x3x3). Giorgi a remarcat că raportul 9/27 reprezintă, de fapt, două intervale muzicale fundamentale: octava şi cvinta. Marea capelă, „ Capella Grande”, la celălalt capăt al naosului, avea 9 măsuri lungime şi şase măsuri lăţime (3:2, cvinta), lungimea fiind atunci egală cu lăţimea naos-ului, obţinându-se astfel şi alte relaţii armonice. O generaţie mai târziu s-a trecut la realizarea efectivă a construcţiei sub îndrumarea arhitectului Andrea Palladio. Dogele Veneţiei şi consilierii săi au aprobat şi au completat indicaţiile lăsate de Francesco Giorgi. Unul dintre consilieri era Tiţian. Legile proporţiilor au început să fie aplicate în foarte multe domenii şi în special în construcţiile sacre şi profane. Este descoperită utilitatea proporţiilor, de la rapoartele standard la mediile artimetică şi armonică, în toate domeniile arhitecturii renascentiste. Mai mult chiar, constructorii ca Palladio şi Leon Batista Alberti introduc, în proiectarea dimensiunilor rapoartele (fracţiile) generate. Secolul al XVII-lea a cunoscut o continuare parţială a atitudinii duale a Renaşterii, faţă de muzică şi proporţiile consonante. Principala dezvoltare muzico-matematică a secolului a fost apariţia unei ştiinţe acustice bazată pe observaţie. Galileo, Mersenne, Halley, Huygens, Newton şi alţii au studiat cu atenţie sunetele fizice şi au enunţat o serie de principii ce erau aşteptate pentru a limpezi atmosfera vechilor speculaţii despre natura, sensul şi menirea muzicii. O parte a cercetătorilor şi-au fundamentat ideile inovatoare pe vechile concepte; între aceştia cel mai important a fost Johannes Kepler.
Kepler a fost mistic şi astrolog. Kepler, fondatorul fizicii astronomice şi cel care a plasat teoria heliocentrică a lui Copernic, pe o fermă fundamentare matematică, a fost totodată un mistic şi un astrolog pasionat, iar perspectiva lui asupra universului a fost egală ca importanţă cu cea a lui Pitagora şi Platon. În opera sa, „De Harmonice Mundi” ( Despre armonia lumii), publicată în 1619, lansează o teorie interesantă despre „muzica sferelor”, despre care credea că este auzită numai de „Fiinţa care animă Soarele”.
Întregul fundament al tratatului este o pledoarie despre ordonarea diferitelor parţi ale Universului, conform unor axiome misterioase ale frumuseţii şi armoniei. În acelaşi tratat se enunţă şi faimoasa „Legea a treia a lui Kepler”, privind mişcarea planetelor. (A.M.)
