Spre deosebire de alte mari tradiţii spirituale ale lumii (budismul, islamismul, sufismul) care pot fi abordate din perspectiva lor de religii naţionale, în cazul hinduismului însă, această încadrare nu mai este la fel de exactă.
Cuvântul „hindus” provine din Persia antică şi înseamnă „indian”, iar hinduismul se referă mai curând la un mod de viaţă caracteristic întregului popor indian decât la o religie naţională, aşa cum e definită în lumea occidentală. Acest mod de viaţă are la bază credinţa deplină în textele sacre, considerate revelaţii divine. De asemenea, implică ritualuri de adorare a lui Dumnezeu conforme cu indicaţiile cuprinse în aceste scrieri. La o privire mai atentă însă, hinduismul se manifestă atât ca un mod de viaţă pur şi sfânt, cât şi ca un sistem religios foarte strict.
Totuşi, spre deosebire de alte credinţe, în care există o supunere totală în faţa unui Dumnezeu unic, personal şi transcendent, ce se revelează de-a lungul timpului şi acţionează în cadrul istoriei, hinduismul nu e condiţionat de afirmaţiile dogmatice privitoare la natura lui Dumnezeu. Structura acestei tradiţii nu se bazează pe noţiunile de existenţă sau de non-existenţă a divinităţii şi nici pe cele de unicitate sau de multiplicitate a Sa. În viziunea acestei religii oarecum „atipice” se consideră că poţi fi un bun hindus fie că aderi la un sistem monist de credinţe, fie că aderi la unul politeist, fie chiar că îmbrăţişezi ateismul. În aceste condiţii, ne putem întreba: dacă Dumnezeu sau zeii nu reprezintă inima hinduismului atunci care este dominanta sa?
Credincioşii hinduşi îşi numesc propria religie: SANATANA DHARMA, „DHARMA cea eternă”. DHARMA este însă un cuvânt care nu poate fi tradus literalmente. Nu are o definire precisă şi chiar textele sacre atrag în mod repetat atenţia că DHARMA este în acelaşi timp subtilă şi dificil de cunoscut. De aceea, orientaliştii sunt unanim de acord că tocmai această ambivalenţă a conceptului-cheie (DHARMA) este cea care îi conferă hinduismului specificitate şi inedit. (A.M.)
