L-am cunoscut pe Silviu pe vremea când lucram amândoi în sediul „Atacului” de lângă Bulevardul Duca, aproape de gară. Am petrecut multe navete de vin sau bere împreună. A venit momentul ca să-i găzduim în „Cenaclu…” minunatele lui versuri. Că tot scriam ieri că e timpul, pentru a fi mai buni, să citim în fiecare zi poezie:
„eu
sunt eu
cel de pe urmă şi teribil zeu
care l-a-ntemniţat pe dumnezeu de dragul tău
şi sunt la fel de rău
cobor la fel pe frunzele de prun
ca mai demult
sunt eu
cel mai nebun
şi mai frumos iubit al tău
cel care-ţi ştie trupul pe de rost
şi uită să rămână noaptea-n post
să-ţi smulgă ofuri de lumină
din ochii de cuprindere străină
sunt eu
cu ştaif de prinţ şi ochi de derbedeu
ce cântăreşte timpul în ocale
şi scrie geografia palmei tale
şi muşcă rar din ţâţele ovale
dar muşcă rău
sunt eu
şi tu eşti cel mai straşnic dumnezeu
al meu
Foamea de sâmbătă
… sâmbăta în mine fierbe ca un must…
sigur, şi lumea a fost creată în
douămiipatrusuteoptzecişişapte de zile,
spaţiul era atât de mare, încât timpul nici nu mai
conta, vei fi vrând să
spui.
dacă împarţi lacrimile pe care nu le-am vărsat anul
ăsta îţi va rezulta
astronomica cifră 2, orice e mai mare de zero se poate
împărţi, deci
împarte 1 la 2 şi îţi va da 2.
până când, până unde poţi să scrii, până unde poţi
face din copii fală
părinţilor, în loc să te urci pe eşec şi să-l
înnobilezi asmuţindu-l spre
finish de gând.
de unde vine foamea de sâmbătă, de la care
început/sfârşitul altui
neînceput?
Iubescu-m-ai
Cu apă
Sunt cel ce naşte lauri dimineaţa
Şi pân- la prânz îngroapă vagabonzi
În tufele de laur, diavoli blonzi
Îmi joacă-n gând şi sora mea e ceaţa.
Sunt cel care trezeşte dimineaţa
Şi-i trage zilei pledul peste ochi,
Cântându-i vremii, noaptea, de deochi,
Să nu o mai înfrunte roşu gheaţa.
Sunt cel ce creşte-n verde dimineaţa
Şi umple o căldare cu noroc,
Sorbind din sucul nemaifiert de soc,
Să facă mai cuminte pe paiaţa.
Sunt cel care ascultă dimineaţa
Cum mai respiri, cum intri iar în joc
Cu ochii-aprinşi, cu zâmbetul de foc,
Ce-mi tot încuie şi descuie viaţa.
Între zi şi noapte
Cum iarba spre inimi îşi caută cale,
Umbrit de arome, eu iar îmi desfac
Mărunte drumeaguri spre stările tale,
Iubito.
Chiar dacă am coarne de drac,
Apleacă-ţi tu cerul în rai să mă prindă,
Recrut diabolic pe buze de sfinţi,
Bolnavă clepsidră prin mine colindă
Aproape că-mi creşte nisipul pe dinţi.
Siropul tăcerii îmi curge pe faţă
Prind gustul şi-l sfârtec cu ochii lipiţi
Refrenu-nsoririi – îl simţi? – mă îmbată
E-atât de aiurea când zeii-s scopiţi,
Icoanele lumii sunt prinse în cuie,
Nebunii dau roată supremului joc,
Izvoare de struguri spre linişte suie,
Mirosul butelcii în mine ia foc.
Iertate să-mi fie şi coarne şi lege
În cărţile vremii aşa le-am găsit
Şi chiar dacă morţii să cânt m-or alege
Iubi-mă-va noaptea, că-s bun de iubit,
Cadenţă stridentă învăluie floarea
Amară de vişin şi pomul stă chel,
Uitat îmi e văzul acolo, în zarea
Tăciunilor; bine că-i noaptea la fel!
Auzi? Dimineaţa mă spală pe frunte,
Candoare de iele la breakfast înghit,
Albastrele timpuri au formă de munte,
Lumina din ele tresare în mit,
E trei, zi şi noapte, ce prag desfrunzit.
mamei nenăscutului
pentru tine curge mierea în copastie mai dulce,
pentru mine cade luna ca un clop pe ochii tăi,
eu sunt noaptea, care-ţi spune când fug câinii să se culce
pe sub streşinile iernii, când amuşinează răi.
pentru tine cade ploaia în decembrie, măruntă,
eu sunt fierul rupt în două care te topeşte lin,
eu îţi fac mătasea neagră, de pe pielea roz, căruntă
şi în mine-n loc de sânge, curge cel mai vechi pelin.
pentru mine cântă lumea, pentru tine plânge ziua
peste umerii de ceară oferiţi şi-ascunşi la timp,
cât să-mi placă să te nărui, cât să-mi placă să zici piua
când mă-nfig ca desfrunzirea ultimului anotimp.
pentru mine fierbe luna, clopul de pe ochii tăi,
să mă vadă-n viaţă încă, să colind cu câinii răi
musafir
Cioc-cioc, pot să intru? Mulţam, bună seara,
În camera voastră e-un aer fetid,
O clipă, să-mi sprijin de frunte ghitara,
S-adorm si-bemolul în voi, să vă-nchid
În ziduri de teamă, eşti Ană? sunt ceara
Picată-n ureche să nu mai auzi
Manolii cum urlă mai brusc ca ghitara,
Prin valea cu codri difterici de duzi.
Cioc-cioc, pot să-mi scarpin spinarea de scara
Spre cer scârţâindă ca trunchiul de plop?
Spre voi mă adulmec deodat- cu ghitara,
Sunt veşted şi-n mine încep să vă-ngrop
leoarcă
De la vest, umflat de iarbă, vine crivăţul cu ochii
Stinşi de vodcă şi-o ţigară pusă-n gură şui,
Să dea iama în culoarea vie-a zecilor de rochii
Vaporoase şi poleiul cheamă la cucui.
Pe fereastră se întinde o livadă ninsă, potul
S-a-ntărit spre primăvară ca un trunchi de prun,
Zeul meu îşi linişteşte cu-o urare veche cotul
Şi-mi pocneşte-n minte albul iernii de nebun.
Nici un tren, doar călătorii unui gând cu fălci căzute,
Gara-i umedă, pustie, toamnă fără nori,
Spilcuiţi ca nişte ciocli, naşi bătrâni cu mână iute
Vin să mi se bage-n suflet, banii sau cobori.
Mai curând ca răsăritul, ploaia şi-a-ngropat vâltoarea
Libertăţii ca o cioară, ciocul – puşcă Bren,
Într-un câmp chilug, departe, se aude ursitoarea
Cum spre tine nu mai pleacă nici un jaf de tren.
Srebrenica
Morţii mei nu au nici vârstă şi nici horoscop,
Sunt perlaţi, sudoarea calpă scursă de pe zei,
Nu tresar când trece dricul peste vreun hop
Şi nu put, madam, sub coasa ta, sub norii grei.
Morţii mei sunt tineri, doamnă, nu au nici un an,
Pleacă fără să-şi ia cel mai trainic rămas bun,
Ochii lor de sticlă, veseli, nu-s umbriţi de ban –
Ortul lor rămâne-n mine, hohotind nebun.
Morţii mei sunt veşnici, lumea sărăceşte brusc,
Sunt doar oameni de ispravă şi de adevăr,
Ţin sub unghiile late lut bătrân, etrusc
Şi au sânge pe mustaţă şi argint în păr.
Data viitoare
Eu sunt autobuzul tău
tu faci staţiile
apeşi pe butonul roşu de oprire de urgenţă
şi de-acolo hurducăturile
sau mă accelerezi
şi destinaţiile vin spre mine rapid
mă sperie
dar nu pot să pun frână
mi-e teamă să nu te spargi
să nu mă umpli de cioburi
de cristale ale râsului tău clocotitor
şi cald
eu sunt autobuzul tău
care te duce unde vrei
îţi ia flori
chiar dacă nu e ziua ta
pleacă noaptea la non-stop
să ai ţigări dimineaţă
şi la plaza romania
să-ţi ia gogoşi glazurate
când nici nu te mai aştepţi
şi te pupă pe fundul care tresaltă când dormi
şi te mângâie toată noaptea
data viitoare vreau să fiu
fordul roşu de 2900 de euro
din piaţa victoriei”.
Silviu, omul pe care rar se poate supăra cineva, indiferent ce pocinoage i-ar face. Spiritul lui boem este ireversibil. Este născut să fie boem, să-l iubească femeile şi să fie talentat.
Valentin Leahu
