Multe – şi tot mai nesărate – ne-a fost dat să înghiţim din partea acestui Guvern de sfâşiere naţională. Sentimentul predominant a fost cel al întoarcerii într-un trecut comunist, al opacităţii, cel dinspre sfârşitul celui de-al nouălea deceniu al trecutului mileniu. Atunci, Partidul – unic – decidea şi controla totul. Acum, iată, singura deosebire este că nu unu, ci două partide fac exact acelaşi lucru. „Partidul e-n toate”, se recita, pe atunci, cu cele mai diverse prilejuri. Acum nu se recită, ci se execută.
Nu intenţionez să aduc în discuţie cazuri izolate, foarte multe dintre ele intens mediatizate în ultima perioadă. Chestiunea cea gravă ţine, aşa cum e normal, de principii. Statul – oricare, nu doar România de azi – nu poate funcţiona bine din perspectiva cetăţeanului, dacă este reprezentat de inşi nepricepuţi, submediocri şi puşi doar pe căpătuială. E drept, statul funcţionează bine, perfect chiar, din perspectiva celor care fac numiri, în chip discreţionar, şi din a celor care beneficiază de astfel de numiri.
Este clar, cred, pentru toată lumea că descentralizarea – în etapa ei politică – a început să prindă viaţă în cel mai concret mod cu putinţă. Numirile pentru direcţiile descentralizate au fost făcute de organizaţiile judeţene ale celor două partide care-l înlocuiesc, pentru moment, pe cel unic de dinainte. Rezultatele sunt jalnice de-a dreptul, dacă nu chiar periculoase. Mulţi, prea mulţi dintre cei proaspăt numiţi – în urma unor concursuri lipsite de criterii valorice – au serioase probleme cu Justiţia, şi nu de ieri – de azi. Probleme care, aşa cum se întâmplă la noi, nu şi-au aflat nici până astăzi rezolvarea. Probleme care ţin de furt, de abuz, de corupţie. Ele au fost şterse grabnic cu buretele, iar cei care ar fi trebuit să suporte rigorile (de-ar exista cu adevărat) ale legii se bucură acum de privilegii nemeritate.
La fel de gravă este situaţia din Cultură, acolo unde însuşi ministrul pedelist Toader Paleologu e nemulţumit, uitând de „pleaşca” reprezentată, pentru el şi pentru partidul din care face parte, de Traian Băsescu. El spune deschis că noii kulturnici vor primi şpăgi importante de la dezvoltatorii imobiliari pentru a obţine declasificarea unor clădiri-monumente istorice. Dar nu doar acesta este răul care se profilează. Aducând în fruntea direcţiilor de cultură nişte oameni care n-au habar de problematica domeniului, decât, cel mult, vag – cum e cazul unor cântăreţi de muzică populară – actuala Putere demonstrează cu asupra de măsură dezinteresul său faţă de spiritualitate. Un suplinitor adus dintr-un sătuc uitat de lume, nişte ingineri, ba chiar şi un securist pur-sânge nu vor putea (chiar dacă ar dori) să realizeze acte de cultură autentice, din incompetenţă şi, mai ales, cum se spune, „din lipsă de organ” pentru aşa ceva.
Noii şefi de prin judeţe vor proceda, aşadar, după modelul Guvernului pe care-l reprezintă în teritoriu: cu teamă, cu excesivă prudenţă, preferând să nu facă nimic decât să greşească ceva. Vor spune că nu există bani (în schimb, există valoare cât cuprinde, aşa cum încearcă să ne convingă Radu Berceanu, fără să sesizeze că ironia respectivă îl vizează pe el, întâi de toate, şi pe colegii săi din Cabinetul Boc), vor promite marea cu sarea peste câţiva ani buni, atunci când vor fi fiind deja nişte (neplăcute) amintiri pentru instituţiile pe care le-au păstorit după puţina lor ştiinţă în materie.
Am cunoscut un inginer care, după fiecare întoarcere din desele călătorii pe care le făcea în străinătate, ajuns acasă, îşi propunea să aranjeze biblioteca uriaşă, alcătuită de soţia sa, o erudită universitară specializată în ştiinţe sociale. Bărbatul dădea jos, aproape cu furie, sutele, poate miile de volume, dorind să le reorganizeze după criteriile sale, deloc precise. După câteva ore bune de muncă zadarnică, abandona lucrarea, iar nevasta punea, după ştiinţa sa – reală, de astă dată -, cărţile la locurile cuvenite. La fel procedează actualul Executiv. A întors ţara cu susul în jos, fără să aibă o idee precisă de ceea ce ar vrea să realizeze. Acum cointemplă dezastrul, caută soluţii de compromis, dar haosul a fost produs. Cineva trebuie să pună, după reguli clare, ordine în dezordinea iscată de necunoscători. Dar asta înseamnă trudă şi timp.
Timpul nostru, din ce în ce mai scurt.
Horaţiu Vlăsceanu
