Demult, dar nu tare demult, pe la începutul acestui an, numeroşi lideri ai partidelor aflate la guvernare explicau decizia de a politiza în mod explicit instituţiile publice de la nivelul judeţelor prin „ieşirea din ipocrizie”. Altfel spus, la fiecare schimbare a puterii executive, în România au fost schimbaţi şi şefii instituţiilor descentralizate, sub diferite pretexte şi în dfelurite modalităţi, obiectivul fiind, însă, acelaşi: aducerea clientelei politice în fruntea bucatelor. De această dată, se susţinea cu tărie, această manevră a fost realizată în chip transparent, chiar dacă modelul este unul balcanic, necum european.
Rezultatele jocului politic descris succint mai sus au devenit, în ultima vreme, vizibile pentru toţi: un haos generalizat, care, iniţial, n-a intrat în calculele celor care s-au ocupat de rostuirea acestei afaceri, pentru că despre o afacere e vorba, până la urmă. Nu intrase în calcul, de exemplu, încăpăţânarea unor conducători de instituţii descentraizate de a-şi păstra posturile, ocupate prin concurs. Aşa s-a ajuns la situaţii hilare şi jenante, când avem doi şefi de instituţii în loc de unul: cel numit de actualul Guvern şi cel repus în fucnţie de către Justiţie. Nu mai stăm să analizăm acum cât de productivă este o astfel de situaţie, lucrurile fiind evidente. La altceva intenţionam să mă refer, după această – poate – prea lungă introducere: la criza morală generalizată invocată de preşedintele ţării cu prilejul numirii în funcţie a noului ministru al Tineretului şi Sportului.
Traian Băsescu a pus, cu adevărat, degetul pe rană: dincolo de criza economică şi de cea financiară, însoţite de o firească criză socială, realitatea dură a momentului ne o arată că traversăm o acută criză morală. Iar aceasta nu se datorează „ieşirii din ipocrizie”, ci unei căderi dramatice în ipocrizie, din păcate neasumate de cei care au determinat-o. Nenumăratele măsuri nu doar impopulare, ci realmente greşit adoptate au avut cele mai diverse motivaţii, toate presărate cu bune intenţii şi având drept factor determinant criza. S-a vorbit despre necesitatea introducerii impozitului forfetar ca despre o modalitate de introducere a unui climat moral în mediul de afaceri.
Nimic mai neadevărat, nimic mai ipocrit: statul avea nevoie disperată de bani, aşa că şi-a asumat acest risc, fără a-i devoala, însă, şi resorturile intime. După care ni s-a spus, spăşit, de către ministrul Videanu, că şi statul poate greşi, aşa cum a şi făcut-o. Declaraţia este, iarăşi, ipocrită: statul ştia de la început că va comite o greşeală, i s-a atras cu seriozitate atenţia în acest sens, dar el s-a încăpăţânat, pe pielea cetăţeanului, să-şi facă medrele. Efectele sunt cunoscute. Dar nu şi asumate în vreun fel.
Modelul îi aparţine lui Traian Băsescu, acela care, în repetate rânduri, a apărut în faţa naţiunii şi a spus: „îmi asum eroarea”. Şi? A plătit în vreun fel, aşa cum fac oamenii de rând, „eroarea” recunoscută?
Tot un exemplu edificator de ipocrizie este pretinsul curaj al Monicăi Iacob Ridzi de a demisiona, deşi ea a fost obligată să facă acest gest, şeful statului însuşi spunând că, din prima clipă a începerii scandalului de presă a considerat că cea mai bună soluţie ar fi remanierea. Dar n-a spus-o public, din ipocrizie. A lăsat lucrurile în matca lor, după care, văzând proporţiile luate de caz, s-a decis în sensul gândit iniţial.
Politica nu este o practică puritană. Politicienii nu sunt călugări. Dar, cum toate lucrurile din această lume au o limită a lor, nici ipocrizia nu poate dura la nesfârşit. Este o atitudine nedemnă din partea Executivului adoptarea, fără ezitate, a multor ordonanţe de urgenţă care se dovedesc, apoi, a fi neconstituţionale. Iar asta în condiţiile în care premierul este jurist! Pur şi simplu, fără a o recunoaşte deschis, Guvernul calcă în picioare Constituţia, în chip repetat, fără să-şi pună problema consecinţelor acestor decizii – atât în ceea ce priveşte viaţa semenilor, cât şi în privinţa imaginii unei ţări care îşi terfeleşte, la cel mai înalt nivel, Legea fundamentală.
Insuportabila ipocrizie care sufocă viaţa României de azi perpetuează şi adânceşte criza morală, recunoscută, dar de astă dată neasumată, de primul om din stat.
Hanibal Giurgescu
