Termenul „binecuvântare" este traducerea românească a latinescului benedictio, care, la rândul său, îl echivalează pe grecescul evloghia, toate avându-şi rădăcina într-un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată.
Dumnezeu este singurul autor al binecuvântării si ea se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Prima fiinţă care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l. Primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a Şaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.
Acest aşezământ a fost instituţionalizat de abia în vremea lui Moise, cand israeliţii au fost obligaţi să-1 respecte cu stricteţe în amintirea eliberării lor din robia egipteană, ca zi de sfântă odihnă închinată Domnului. În vremea Noului Testament, Iisus Hristos Şi-a atestat dumnezeirea şi prin aceea că S-a numit pe Sine Domn al sâmbetei, conferindu-i semnificaţia că orice facere de bine este, de fapt, o sărbătoare. În lucrarea Sa de a revărsa harul dumnezeiesc peste făpturile chemate la mântuire, Domnul Hristos a binecuvântat copiii prin punerea mâinilor asupra-le, a binecuvântat cele cinci pâini cu care a săturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taină a binecuvântat pâinea şi vinul pe care le-a prefăcut în Trupul şi Sângele Său.
Acestea sunt doar câteva exemple despre binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o acordă oamenilor în mod direct. Există însă şi binecuvântarea inter-umană, despre care vă voi spune câteva cuvinte. Binecuvântarea este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invocă darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvântează cu amândouă mâinile.
În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se află la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvântează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într-o călătorie sau să treacă printr-o probă cu riscuri. Într-o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea dată cuiva de a face ceva. Pe lângă toate acestea, binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. (A.M.)
