O zi toridă de vară, pe malul mării. Eram la plajă cu câteva prietene şi câinele meu de companie, un brac german. Era atât de cald încât Rex voia să se bălăcească în apele învolburate ale mării.
Cu toate că era cald, Rex voia să se răcorească. Acolo pe plajă totul părea terifiant. Doar apa călduţă te determina să îţi răcoreşti sufletul, şi să îţi alini pielea înroşită de soare. Rex îşi răcori blăniţa, a înotat în larg, dar nu aproape de geamandură, căci valurile erau destul de agitate. După ce şi-a răcorit sufletul, a venit la mal şi a început să alerge pe nisipul încins, să îşi scuture blăniţa îmbibată de apa sărată şi să alerge printre prosoapele şi oamenii ce stăteau întinşi la soare.
La un moment dat s-a oprit în faţa unor tineri, ce asemeni grupului meu de prietene doreau să capete un bronz arămiu. Pentru că purtam cu toţii ochelari de soare, privirile nu ni s-au intersectat. Fiecare încerca să fie cât mai acid în replici. Dar iată că acea după-amiază toridă a dat naştere unor relaţii destul de frumoase. Cu toţii am devenit amici şi am păstrat legătura şi peste ani. Rex se bucură de fiecare dată când ne întâlnim. Şi pentru că el a fost cel care ne-a ajutat să ne cunoaştem, cu toţii îl iubim, nu degeaba câinelui i se spune cel mai bun prieten al omului. (J.M.)
