După insipidele „Two for the money” (unde a fost norocos, avându-l pe Pacino care a „făcut” filmul) şi „Disturbia”, D.J. Caruso aduce pe piaţă o nouă producţie de acţiune, întortocheată fără motiv şi neinspirată până la limită.
Plictisitor, plictisitor, plictisitor
În acest „Eagle Eye” („Ochi de vultur”) primează nehotărârea: ba filmul este despre o maşinărie ucigaşă, ba despre dezordinea şi stricăciunile guvernului american, ba despre patriotism.
Aşadar, avem pe ecran un bărbăţel de douăzeci şi ceva de ani, revoltat, cu porniri adolescentine şi cu un comportament semi-retard şi o femeie relativ normală, „the nice kind”, adică „drăguţă”, mamă a unui băieţel, care sunt aduşi împreună de un apel misterios.
Shia Labeouf, un copiator oarecare, vine acasă de la înmormântarea fratelui său geamăn şi este sunat de o voce feminină care îl anunţă că FBI-ul îl crede un terorist periculos şi că ar trebui să-i urmeze instrucţiunile.
Michelle Monaghan se află într-un bar când primeşte telefonul, la care decide să răspundă (fără niciun sens) afară. I se spune că fiul ei care se afla într-un tren spre Washington va muri dacă ea nu face întocmai ceea ce i se spune la telefon.
Cei doi se întâlnesc apoi şi ne oferă unul dintre cele mai proaste jocuri actoriceşti din istoria filmului, „întărit” de dialogurile şi mai prost încropite.
Evident că Shia Labeouf stă tot timpul filmului cu gura deschisă a mirare, în timp ce trebuie să pară un tip dur, evident că Michelle Monaghan devine o adevărată Lara Croft, fiind capabilă să tragă perfect cu o armă din prima încercare şi evident că urmărirea mult prea lungă dintre Billy Bob Thornton (singurul rol oarecum conturat din film) şi cei doi „infractori” generează o plictiseală generală.
Incredibila şi trista poveste a candidei maşinării şi a guvernului fără suflet
Atât începutul filmului, care vrea să arate că pentru americani nu există termenul „victime colaterale” când vor să-şi atingă o ţintă, cât şi sfârşitul patriotic/patetic/ fericit sunt incredibil de slabe şi de confuze.
Să nu menţionăm tot conţinutul producţiei, realizat pe computer, cu scene „fumate” de „acţiune”, cu certuri idioate între protagonişti şi cu o previzibilitate frapantă chiar şi pentru un copil de 12 ani.
Dacă despre „Mamma Mia” pot să afirm că şi-a atins scopul de a fi o comedie muzicală onorabilă, despre acest film care se vrea de acţiune, presărat cu umor în replici, nu-mi rămâne de spus decât că a fost ratat cu graţie, inclusiv D.J Caruso şi preferatul său Shia Labeouf, dând dovadă de o nepăsare fără margini.
Iar ideea absurdă cum că un singur computer din Pentagon poate controla absolut toată lumea şi poate ucide după bunul plac, ba chiar sugerându-se că ar avea sensibilitatea şi simţul dreptăţii unei fiinţe umane este…irefutabil de neinspirată şi greu de crezut.
În urmă cu două săptămâni vedeam pe marile ecrane cum oglinzile au puterea de a ucide, în „minunatul” The Mirrors, iar acum un computer face asta, având monopolul peste GPS-uri, telefoane mobile, monitoare din aeroporturi şi restaurante, semafoare ş.a.
Măcar de ar fi fost un film SF!
Un exemplu de „Aşa NU!”
Scopul realizatorilor acestui film s-ar putea să fi fost nobil, dorindu-se ca tinerii să fie conştienţi cu privire la golurile din sistemul american, dar s-a pierdut pe drum, printre cursele inutile de maşini, avioanele de luptă care încăpeau într-un tunel şi nepotrivirea vizibilă dintre cei doi „eroi”.
Cinematografia, de cele mai multe ori, e capabilă să dea naştere unor pelicule geniale sau unor catastrofe, nemailăsând loc unei căi de mijloc.
„Eagle Eye” face parte din cea de-a doua categorie, fiind un veritabil eşec, iar regizorul se pare că este perfect incapabil de oareşce sensibilitate artistică.
Pseudo-filmul în cauză trebuia probabil să aibă impactul lui „The Dark Knight” şi acurateţea unui „Bond” de la începuturi, dar n-a reuşit decât să producă o groază asemănătoare cu cea pe care trebuie s-o fi simţit spectatorii de la sfârşitul sec. XIX, când au văzut „Intrarea unui tren în gară” a fraţilor Lumiere. Şocant!
Şocant a fost şi pentru noi, spectatorii sec. XXI, care ne întrebam ce alt moment penibil urmează să ne lovească, dacă va avea loc şi un atac al marţienilor, dacă maşinăria ucigaşă nu e de fapt fantoma lui Saddam Hussein şi dacă nu-i cumva o parodie de care nu ne-am prins.
Concluzie: un film prost, care merită văzut doar ca să luaţi la cunoştinţă un alt „Aşa NU!”. (A.M.)
