Nici nu ştiu cum a început şi cum ar trebui să relatez povestea mea de iubire. S-a întâmplat aşa de repede încât nici nu mi-am dat seama. Îmi aduc aminte ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri. Era o dimineaţă frumoasă de iunie. Nici razele soarelui care îmi mângâiau faţa dis-de–dimineaţă implorându-mă să mă trezesc nu-mi spuseseră că viaţa mea din acea zi se va schimba complet. Că totul va lua o întorsătură necunoscută, că nimic nu va mai fi ca la început.
Chiulul către dragostea mea
Am plecat de acasă, ca de multe ori, supărată, că trebuie să fac acelaşi lucru în fiecare zi, deşi mersul la şcoală nu a fost o corvoadă pentru mine, niciodată. Voiam să fac şi altceva. Să ies din monotonia care pusese stăpânire pe viaţa mea. Şi am făcut… un chiul nevinovat cu colegele mele a schimbat totul. Inclusiv m-a schimbat pe mine. Astfel l-am cunoscut pe el. Raza de lumină care putea să lumineze întreaga lume. Soarele ce strălucea atât de tare încât putea să alunge tristeţea şi durerea sufletelor prea lovite, era asemeni luminii ce o primesc ochii mei în fiecare zi. Era perfect.
Privirile noastre când s-au întâlnit pentru prima dată, totul din jur a dispărut. Eram doar noi doi. Uitasem chiar să şi respirăm. Privindu-ne sufletele noastre s-au contopit într-unul singur. Ne purtam unul cu celălalt de parcă ne cunoşteam de-o viaţă întreagă. Venise şi momentul despărţirii…mult prea repede… Sărutul de pe obraz lăsat de el îl simt chiar şi astăzi. La fel ca şi vocea lui caldă care deseori o aud, dar, doar ca rod al imaginaţiei mele. Momentele petrecute cu el s-au derulat ca un film. Ajunsesem să îmi doresc să pot să uit, pentru un minut, măcar, ce se întâmplase în acea zi. Dar nu puteam…poate că era de vină şi gândul că nu-l voi mai revedea prea curând sau chiar niciodată. Inima îmi bătea atât de tare încă de atunci. Credeam chiar că o pot auzi şi ceilalţi.
Eu sau ea?
Au trecut zile, luni, de singurătate, până când l-am reîntâlnit. Era la fel ca la început. Vocea lui caldă îmi mângâia auzul, iar ochii lui îmi luminau faţa. Dar totul s-a rupt în momentul în care am aflat că nu eram singura din viaţa lui. Era deja prins într-o relaţie. Am vorbit puţin despre asta. Rămăsese să se gândească dacă o să renunţe la acea fată şi să fie cu mine. Rămăsese să îmi dea un răspuns când v-a reuşi să alegă. Voia ca alegerea să nu facă pe nimeni să sufere. Acel răspuns însă nu l-am mai primit. De atunci au trecut zeci de zile şi zeci de nopţi în care sufletul meu suspina după el. Ochii mă implorau, parcă, să nu-i mai fac să plângă. M-a durut foarte tare amiciţia lui. Poate că era mai bine să-mi fi întors spatele de la început decât să continuăm să vorbim ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-ar fi durut mai puţin să-mi fi spus NU decât să mă lase fără răspuns. Dar nu a avut curaj să facă acest lucru. Poate că nici el nu găsise răspunsul, dar a rămas totuşi cu ea. I-a fost mai comod aşa.
Amintirile îmi bat la uşa sufletului
Puţinele amintiri avute cu el mi-au sfâşiat sufletul. Nu ştiu dacă vreodată o să mai pot să-mi refac viaţa pe care am avut-o înainte de a-l cunoaşte. Nu ştiu dacă vreodată o să reuşesc să-mi regăsesc liniştea, să fiu ce am fost odată. Să-mi fi spus că nu ţine deloc la mine era poate ca un colac de salvare, dar nu mi-a spus. A ocolit mereu acest subiect. Au existat şi există încă atâtea întrebări la care nu am răspunsuri…şi cred că niciodată nu le voi primi. Ce-o fi însemnat acea zi pentru el? Ce-am însemnat eu pentru el? De ce aleasa nu am fost eu? Faptul că nu ştiu răspunsurile mă macină. Mă doare să îl ştiu cu altcineva, să ştiu că altcineva îl strânge în braţe, îl sărută, îl are…
Nu mi-ar place să ştiu că ar suferi din cauza alegerii făcute. Eu am suferit mult prea mult decât poate un om suferii în toată viaţa sa. Mai presus de toate îmi doresc să fie fericit alături de ea. Îl iubesc prea mult şi aş da orice ca să fie fericit. Mi-aş da chiar şi viaţa dacă mi s-ar cere în schimbul fericirii lui. (S.D.)
