Sunt, de felul meu, un om paşnic, deloc dispus să mă cert sau măcar să mă contrazic, până-n pânzele albe, cu aceia care nu-mi împărtăşesc opiniile. Însă am un vecin cu care tăifăsuiesc adesea în faţa unei cafele sau a unei beri, mai ales de când s-a înstăpânit şi pe noi primăvara, gata să-i pună, continuu, cele mai incomode întrebări şi care nu se lasă până când firul de păr adus în discuţie nu e despicat nu în patru, ci în 44. Dar ceea ce îmi produce disconfortul absolut sunt varietatea temelor aduse în discuţie şi patima cu care le abordează.
Iată, nu mai departe de ieri, se arăta intrigat cum de poate exista, în România anului 2009, un ministru, şi încă un ministru al Turismului, care să nu ştie lega două boabe pe englezeşte. Poate fi ruşine mai mare -perora el – ca un demnitar de un asemenea rang, participant la tot felul de manisfestări internaţionale, la târguri de turism, îndeosebi, să nu vorbească fluent limba de cea mai largă circulaţie internaţională. Şi-a bătut joc de ea public şi Dominic de Habsburg, proprietarul Castelului Bran. Încerc să-l domolesc, spunând că nu-i nici pe departe primul sau ultimul ministru, chiar din actualul Cabinet, care să aibă asemenea lacune.
Dar pe ce criterii sunt ei desemnaţi?, insistă amicul. În privinţa ăsteia (adică a Elenei Udrea, aţi înţeles, desigur), am cam priceput cum s-a produs numirea, are şi alte calităţi, nu doar limba. Şi este, o ştie toată lumea, favorita preşedintelui, cum erau, pe vremuri, anumite favorite ale sultanului. Ce vrei, bărbaţi suntem! Dar ceilalţi cum au ajuns acolo, la Palatul Victoria? Au fost desemnaţi de partidele din care fac parte, i-am răspuns eu, pe un ton cât se poate de blajin. Aşa, fără ştiinţă de carte, fără să se ştie descurca prin lume?
După câteva clipe, reia tirul întrebărilor. Auzi, cine minte – Boc sau ziariştii? Am citit în „Ziarul financiar” că premierul şi-ar fi adus un consilier pe probleme monetare, unul celebru, fost director al băncii centrale a Statelor Unite, Alan Greenspan îl cheamă, care a şi dat o declaraţie în sensul ăsta, însă Emil Boc neagă cu înverşunare. Cine crezi că minte? M-am prefăcut că am un acces de tuse şi mi-am sorbit cafeaua fără a-i răspunde.
Auzi, mai candidează Codruţ Şereş pe listele PSD-PC, dacă a ajuns în faţa instanţei? Tac. Ai văzut, continuă el netulburat, că un fel de pictor, stomatolog de meserie, i-a făcut tabloul Elenei Băsescu şi i-a zis „Elena de România, viitoare de Europa”? Până unde poate merge josnicia, până unde ajunge slugărnicia, va putea stabili cineva vreodată? Aud că a şi strâns, în câteva zile doar, 100.000 de semnături. Dar ea văd că merge la film, cu iubitul ăsta nou, că se duce în continuare prin cluburi, când o fi avut timp şi de semnături? Mai exact, câte o fi strâns ea, în afară de alea din familie?
După numai o secunodă-două de tăcere, reia şirul întrebărilor: de ce o fi intrat în partid Monica Macovei, că doar se mândrea că e independentă? Ah, a făcut schimb cu aia mică a preşedintelui…, îşi răspunse singur.
Într-un final, după ce îi plătim ospătarului: Eu mai am doi ani până la pensie. Norocul meu! Nu mă gândesc să ajung până la 70 de ani, vârsta la care se vor pensiona cei care sunt acum tineri. Câţi pensionari vor mai fi atunci, cu asistenţa asta medicală la pământ, cu hrana din România, cu stresul de aici? N-ar fi mai bine să se pensioneze tot omul, femeie sau bărbat, ca preoţii, atunci când mor? N-ar mai fi nevoie nici de fond de pensii, în cazul ăsta. Dar o mai rămâne cineva în ţară până atunci? Sigur că o să fie!, răspund fără ezitare. Şi din ce au să trăiască? Din munca lor, fireşte. Dar acum de ce nu vor să muncească? Cine spune că nu vor?, intru eu în joc.
Cum cine?, preşedintele, Guvernul. N-ai auzit că primul-ministru e supărat că nu se accesează fonduri europene? De data asta mă supăr eu: Dar el, când era primar la Cluj, câte asemenea fonduri a accesat? Vreo 350.000 de euro în patru ani, în vreme ce la Timişoara au ajuns 65 de milioane, iar la Bacău vreo 200 de milioane.
Mai cerem câte o cafea. Avem, iată, destule pricini de gâlceavă.
Horaţiu Vlăsceanu
