S-a născut în jurul anilor 1181, 1882, în Italia şi a trăit până pe la vreo 1226 fiind unul dintre oamenii remarcabili ai acestei lumi. A făcut parte din Ordinul Franciscan. Numele lui de botez era în realitate Ioan, fiul lui Pietro Bernardone şi a donnei Pica.
La botez donna Pica şi-a numit pruncul Ioan, tatăl însă, abia întors dintr-o călătorie de afaceri, cum era negustor de stofe, obiecte de artă şi de bijuterii, renumeşte pruncul cu numele de Francisc. Anii tinereţii zvăpăiate i-a împărtăşit cu cei de-o vârstă cu el şi de aceeaşi treaptă socială, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale, astfel,de exemplu, în 1202 cu ocazia războiului deschis între Perugia şi Assisi. Armatele rivale dau piept în piept la Collestrada. Victoria este de partea peruginilor. Între assizienii luaţi prizonieri se numără şi Francisc, care era rănit. Va rămâne prizonier de război la Perugia, un an de zile.
Apoi este răscumpărat, probabil pentru o frumoasă sumă de bani, răscumpărare plătită de Pietro Bernardone, ceea ce i-a atras în final eliberarea. Al 24-lea an al vieţii sale (1205) înseamnă pentru Francisc şi începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte, o viaţă de rugăciune mai intensă, întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile, vocea lui Christos care-i vorbeşte din Răstignitul din bisericuţa San Damiano, pelerinajul la Roma şi prima experienţă de sărăcie voluntară. Convertirea lui a însemnat o schimbare radicală a vieţii. Iar primul semn în acest sens apare printr-un vis tainic, în ajunul unei noi expediţii militare spre sud, împotriva împăratului (visul de la Spoleto, în care Isus l-a întrebat: Francisc, ce este mai valoros să slujeşti Regele sau pe slujitorul regelui?).
Urmează renunţarea la bunurile pământeşti şi autodezmoştenirea, deoarece tatăl său era potrivnic noilor sale alegeri şi, în schimbul luxoaselor haine de mai înainte, îmbracă „il saio” (zdreanţa), haina celor mai săraci dintre săraci (acest saio este şi originea rasei / tonaca / franciscane) şi renovarea a trei bisericuţe (San Damiano, San Pietro della Spina şi Porziuncola). După o scurtă şedere în Mănăstirea San Verecondo din localitatea Vallingegno, se îndreaptă spre Gubbio, unde găseşte ospitalitatea lui Giacomello Spadalonga, iar el personal se pune în slujirea leproşilor din lazaretul de la Vittorina. În mod cert, toate acestea se petrec în 1206. În 1208 Francisc este din nou la Assisi. În primăvară ascultă la Porţiuncola, Evanghelia Liturghiei votive în cinstea Apostolilor.
Auzirea acestui text evanghelic a cristalizat în el vocaţia apostolică şi evanghelică, drept care s-a dedicat unei vieţi de blândeţe de smerenie şi de mărturisirea evanghelică directă („vivere secundum formam sancti Evangelii” = vieţuirea conform formei de viaţă a sfintei Evanghelii). În chiar acelaşi an se adună în jurul său primii însoţitori ce au ales ca el sărăcia radicală şi munca manuală ca mijloc de susţinere. Cererea pomenii era concepută ca un mod de a beneficia din „masa Domnului” numai în cazul în care el sau fraţii săi nu găseau, din muncile umile, plată suficientă ca să supravieţuiască. În felul acesta s-a format nucleul Primului Ordin Franciscan.
Prima regulă a acestei fraternităţi a fost aprobată oral în 1210 de papa Inocenţiu al III lea. Ascultarea şi sărăcia, simplitatea şi refuzul oricărui privilegiu, umilinţa şi egalitatea între oameni au rămas temele fundamentale ale mesajului său de reînnoire spirituală, care de fapt a devenit şi un sistem al reînnoirii Bisericii, chiar dacă Francisc nu avea direct în vedere o astfel de reformă, atitudinea lui a fost întotdeauna de mare discreţie şi el respectuos faţă de ierarhia bisericească, chiar şi atunci când îi simţea modelele stranii şi străine. În septembrie 1224, pe muntele Verna, în Casentino, Francisc a primit stigmatele.
A murit doi ani mai târziu, epuizat de boală şi aproape orb. Înainte de a muri, însă (octombrie 1226) a lăsat lumii unul dintre cele mai profunde imnuri, atât ale literaturii cât şi ale religiei, „Cântarea fratelui soare”, sau cum mai este cunoscută „Cântarea făpturilor”. Simţind moartea foarte aproape şi-a exprimat două dorinţe, să fie anunţată doamna Iacoba (pe care de altfel o numea „fratelo Iacoba”) care să-i aducă un fel de prăjituri pe care le pregătea ea şi care îi plăceau lui Francisc, iar a doua dorinţă a fost, mai întâi, să fie îmbrăcat cu un „saio” de împrumut, mai apoi însă s-a răzgândit şi a cerut să fie pus gol-goluţ pe pământul gol. (A.M.)
