Ideea lumii văzută ca o scenă a fost îndelung perpetuată, iar astăzi o concepem mai degrabă clişeistică decât revelatorie în vreun fel. Cu toate astea, se poate spune fără niciun dubiu că eu din momentul T1 sunt acelaşi cu eu din momentul T2?
Răspunsul este cu siguranţă negativ. Ne comportăm diferit în circumstanţe diferite. Spre exemplu, când mergem la serviciu ne punem o anumită mască, atunci când ajungem acasă o scoatem, când ne întâlnim cu prietenii – altă mască, şi aşa mai departe. Această perspectivă (a producerii eului social ca efect dramatic într-o lume a reprezentaţ iilor teatrale) a fost dezbă tută pe larg de către Erving Goffman în lucrarea sa, „Viaţa cotidiană ca spectacol”. În introducerea studiului său, Goffman susţine că „Luând comunicarea în sensul său îngust, cât şi în cel larg, observăm că, atunci când individul se află în prezenţa imediată a celorlalţi, activitatea sa va avea un carcater promisiv.
Ceilalţi se vor afla în situaţia de a accepta individul respectiv mergând pe încredere, oferindu-i o replică adecvată, atâta timp cât se află în prezenţa lor, în schimbul a ceva a cărui valoare nu va putea fi stabilită decât după ce acesta nu se va mai afla în prezenţa lor”1. Nu este nimic tautologic aici. Goffman declară că nu ne putem raporta la ceilalţi decât pe bază de inferenţe. Facem astfel deducţii (care nu sunt neapărat corecte) observând comportamentul, gestica, privirea, vestimentaţia interlocutorului. De aceea proclamăm ideea conform căreia prima impresie contează.
Nu facem altceva decât să îi conferim importanţa pe care o merită. Willard Waller, citat de către Goffman, oferă următorul exemplu: „Mulţi observatori au remarcat că o tânără chemată la telefon într-un cămin va lăsa persoana respectivă să-i strige numele de mai multe ori pentru a da astfel posibilitatea colegelor să audă că este solicitată” 2. Obiceiurile noastre au devenit aproape ritualice. Ne ascundem în spatele atâtor măşti, ne asumăm tot atâtea identităţi distincte, pentru ca în final să ne pierdem individualitatea. Tot legat de primele impresii, unii profesori împărtă şesc următorul punct de vedere cu privire la elevi: „Nu-i poţi lăsa niciodată pe ei să pună şaua pe tine, altfel eşti terminat. Aşa că încep în forţă. Din prima zi în care intru la o clasă nouă, îi fac să înţeleagă cine-i şeful. Trebui să demarezi dur, apoi o laşi mai moale, pe măsură ce avansezi.
Dacă debutezi la modul ‹‹lasă- mă să te las››, când vei încerca să fii mai dur or să-ţi râdă-n nas.”3 În legătură cu modul în care ne comportăm faţă de ceilalţi, Goffman distinge între „practici defensive” (atunci când ne protejă m propriile proiecţii) şi „practici de protecţie” (atunci când acţionăm ‹‹cu tact››). Apelăm la ambele practici pentru a ocoli impresia cultivată de un individ în timp ce el se află în prezenţa altora; cu alte cuvinte, îi prezentă m imaginea pe care el însuşi şi-o proiectează despre noi.
1 – E. Goffman – Viaţa cotidiană ca spectacol, p. 31
2 – E. Goffman – Viaţa cotidiană ca spectacol, p. 32
3 – Ibidem, p. 3
Performările
Performările reprezintă, în concepţia lui Goffman, actele teatrale la care apelăm în viaţa de zi cu zi. Cu ajutorul lor încercă m să ne punem mai bine în valoare, să ne jucăm rolul (sau partitura) cu cât mai multă acurateţe. Cinismul, care se răspândeşte îngrijorător de mult în ultima vreme, vine tocmai din refuzul actorului social de a crede în propriul său act şi din nepăsarea sa faţă de reacţia publicului. Un exemplu interesant pe care îl oferă autorul se referă la cum afectează cinismul viaţa profesională.
Astfel de cazuri includ: “doctorii nevoiţi să inducă efectul placebo, vânză torii de la staţiile de benzină care, resemnaţi, verifică şi răsverifică presiunea cauciucurilor pentru femeile anxioase aflate la volan, vânzătorii de pantofi care vând un pantof potrivit dar spun clientului că este mărimea de care el crede că are nevoie. Aceştia sunt performeri cinici, cărora publicul nu le permite să fie sinceri. Chiar şi înţelesul etimologic al cuvântului „persoană” este cel de „mască”, deci nu poate fi nicio întâmplare la mijloc.
Theodor Barbu
