Am să vă spun acum o poveste din zona Banatului, nu este o poveste pe care eu am scris-o sau cules-o prin forţe proprii, ci pur şi simplu am citit-o într-o carte, în copilărie, şi pe care acum, după mulţi mulţi ani, am redescoperit-o scotocind printre amintirile plăcute din vremea aceea. Mi se pare destul de actuală, de multe ori personajele pozitive sau negative din vieţile noastre se regăsesc în basmele pe care le-am citit în copilărie, avem tendinţa de a asemui uneori aceşti oameni din viaţa noastră cu nişte vietăţi necuvântătoare. Aşa că iată povestea mea.
A fost odată ca niciodată, căci de n-ar fi nu s-ar povesti, o pădure mare pe culmea unui munte, un stejar bătrân. În vârful lui, o familie de vulturi îşi avea cuibul cu puişorii lor. La rădăcina acestui stejar, o vulpe harnică şi milostivă îşi avea vizuina ei, unde îşi creştea puii. Umbla ziua şi noaptea la vânătoare, şi nici o singură dată nu se întorcea la cuibul ei fără să le aducă puişorilor ei o găină, o raţă, ori altă pasăre de casă cu carnea ei gustoasă, chiar dacă venea de multe ori cu blana câlţuită.
Ştiind vulpea că în vârful stejarului trăieşte vecină-sa, vulturoaica, cu puişorii şi cu bărbatul ei, care de multe ori, fiind flămânzi, ţipau în gura mare de foame, milostiva vulpe le făcea şi acestora parte din prinosul vânătorii ei.
Văzând vulturoaica bunătatea inimii vecinei sale, s-a înţeles cu vulturoiul ei să aibă grijă de puişorii vulpii cât timp era ea plecată la vânătoare. Cum aducea vânat atât de mult şi mai ales foarte gustos, de cele mai multe ori se săturau şi vulturii cu toată familia lor.
Odată, vulturoaica i-a spus bărbatului ei că, de atâta carne de pasăre, câtă mănâncă vulpea, trebuie să fie şi carnea ei tot atât de bună şi de gustoasă ca şi cea de pasăre. În gândul ei, vulturoaica a început să pună la cale cum să facă să mănânce vulpea, căci o vedea mare şi grasă, şi îşi zicea: „Vai cât de bine o să ne ospătăm din pulpele ei şi din spinarea ei”.
Într-una din zile, pe când vulpea se afla tot după pradă, vulturoaica o întâlnii şi îi spuse:
– Ce zici, vecină dragă, n-ar fi bine să mergem într-o zi până la Dunăre, să ne înfruptăm din peştii graşi şi mari pe care îi pescuiesc pescarii? Că mi-e dor de când nu am mai gustat acea bunătate de carne. Te i-a bărbatul meu în spate şi într-un ceas-două ne-am dus şi ne-am întors. Ne săturăm bine cu toţi trei şi aducem câte un peşte mare şi pentru ai noştri de acasă, să cunoască şi ei minunata carne de peşte.
– Foarte bine, răspunse vulpea bucuroasă, cu gândul la peşte, fără să bănuiască planul îndrăcit al vulturoaicei (se vedeau şi ea, şi puii ei săturaţi de peştele pe care l-ar fi prins).
Hoaţa de vulturoaică spuse bărbatului ei despre înţelegerea avută cu vecina s-a, vulpea, şi a primit şi el bucuros propunerea, şi se hotărî să plece chiar a doua zi la drum.
Mâine, zise vulturul, cobor de dimineaţă la vulpe şi o să te iau în zbor spre Dunăre. Înaite de plecare, vulturoaica nu băgase nimic în guşă, cu gândul la ospăţul cu carnea dulce a vulpii. Pe drum, după un zbor destul de lung, vulturoaica fiind nemâncată, şi mai ales simulând că e obosită, spuse bărbatului ei să se oprească puţin timp din zbor ca să se mai odihnească. În acest timp, vulturoaica se apropie de de vulpe şi începu a-i spune:
-Vecină dragă, dumneata trebuie că ai o carne foarte dulce şi gustoasă, căci toată viaţa te-ai hrănit numai cu carnea cea mai bună pe lume – carnea de pasăre!
– Nu cred aşa ceva, vecină, răspunse vulpea, pricepând îndată toată şiretenia vulturoaicei, carnea mea nu poarte fi dulce nicicum, deşi mă hrănesc cu foarte multă carne de pasăre, deoarece eu trăiesc o mare parte din viaţa mea mai mult în sânul pământului, unde nu am deloc aer curat. Dimpotrivă, dumneata trebuie să ai carnea mai gustoasă, că trăieşti în aer curat, sus, pe vârful munţilor. De aceea voi trăiţi sute de ani, iar bietele de noi abia patru-cinci ani.
Vulpea s-a pus pe gânduri, ştiind prea bine că vulturoaica vrea să se înfrupte din carnea ei, dar nu în zadar îi spune toată lumea că e vicleană. O fii ea vicleană, dar are mintea foarte ageră şi în multe cazuri trece şi peste mintea omului. Vulturii îşi luară zborul mai departe, spre Dunăre. Acum vulturoaica zise bărbatului ei aşa:
– Ce ar fi să ne oprim aici şi să ne apucăm să mâncăm vulpea, să ne săturăm bine şi să-l dăm naibii de peşte?
– Bine, draga mea, răspunse vulturul, hai s-o mâncăm şi se lăsă jos pe pământ. Vulpea, simţind marea primejdie care o pândeşte, se agăţă numaidecât cu gura de coada vulturoaicei şi n-o slăbea deloc.
Văzând vulturul purtarea vulpii, o întrebă foarte supărat:
– Ce vrei, vulpeo? Ai înnebunit?
– N-am înnebunit deloc spuse aceasta, dar văd că voi aveţi planuri ascunse faţă de mine, dar cu mine nu vă merge. Spuneţi-mi ce vreţi să faceţi, căci eu mă supun la tot ceea ce voiţi voi, dar vreau să ştiu şi eu.
– Vrem să-ţi gustăm carnea ta, care trebuie să fie tare gustoasă, răspunse vulturoaica.
– Am ştiut eu că aceasta este dorinţa voastră. Dar eu v-am spus că n-am carnea gustoasă, ci puturoasă. Mirosiţi deci pielea mea şi aveţi să vă convingeţi că nu vă spun minciuni. Dacă vreţi să mă ascultaţi, veniţi cu mine, să vă duc eu să mâncaţi inimile mele, care au o carne de care n-aţi mâncat voi în toată viaţa voastră, şi aveţi să-mi mulţumiţi, spuse vulpea cu toată hotărârea.
– Şi unde-s inimile tale? O întrebă vulturoaica.
– Să ne întoarcem în pădurea noastră de unde am venit şi să vă duc să-mi vedeţi inimile şi să le mâncaţi, căci eu îmi aduc altele şi mai gustoase, şi proaspete, şi vă dau şi vouă ori de câte ori aveţi poftă să mâncaţi, căci am de unde să vă aduc, şi nu mi-e lene, căci doar sunteţi vecinii mei. Cred că voi nu mi-aţi făcut atâta bine cât v-am făcut eu vouă, şi am să vă mai fac cât timp voi trăi, răspunse vulpea.
Când auziră aceştia vorbele mieroase ale vecinei lor, crezură toate cele spuse de ea, şi îndată se hotărâră să asculte de ea şi, cu gândul la promisiunile ei frumoase, se întoarse din calea lor, părându-le rău că au vrut s-o mănânce. Vulturul luă vulpea din nou în spate şi începură a zbura cu gândul, grăbindu-se din răsputeri să ajungă cât mai repede la bunătatea de inimi făgăduite de buna lor vecină, care ei nu au ştiut-o preţui. Îşi ziceau ei. Nu trecu mult timp şi ajunseră la pădurea lor, unde îi aşteptau puişorii. Vulpea sării, plină de voie bună, din spinarea vulturului şi pornii în dată înaintea lor şi le spuse:
– Veniţi pe urmele mele, să vă arăt unde stau ascunse inimile mele. Intraţi aici şi mâncaţi până vă săturaţi bine, apoi ieşiţi şi-mi spuneţi dacă v-au plăcut. Eu vă aştept aici, la gura vizuinii. Aceasta îi conduse la vizuina adâncă a unui şarpe mare, despre care ştia că trăieşte acolo de ani buni, şi care în mai multe rânduri voia să urce la cuibul vulturoaicei ca să-i mănânce puii, dar vulpea îl oprea întotdeauna. Şi aşa a scăpat vulpea din ghearele vulturilor cu blana întreagă şi de atunci nu s-a mai împrietenit cu niciunul dintre vecinii ei. (J.M.)
