Două sunt ştirile care au făcut clăbuci în câteva zile în presa românească, reuşind să irite mai rău decât urticaria pielicelele sensibile ale domnilor ziarişti, care se întrec să chiuie ca haiducii după o memorabilă beţie cu ţuică bună şi să boscorodească precum babele pe la porţi.
Prima se referă la etalarea, la ziua celui mai slab premier al tuturor timpurilor, numit şi Călin Popescu Tăriceanu, a unui mănunchi de blănuri scumpe şi foarte scumpe, purtate cu ostentaţie de soţiile noilor îmbogăţiţi, la ziua acestuia. Gestul nu este deloc de blamat. Blana scumpă a devenit un accesoriu numai bun de scos, precum moaştele, pe la diverse ocazii, dovadă de prosperitate, bunăstare şi nesimţire. Ce contează că ai venit cu maşina scumpă, care are aer condiţionat şi, cât ai zice Râu, răţuşcă, rămurică eşti în sala de bal, unde scoţi limba de căldură?
Ce contează că oamenii obişnuiţi se zbat, precum chifteluţa de post în tigaie, şi dau din colţ în colţ că nu au cum să achite ratele? Totul e să vadă ăia cu nevasta ta înveşmântată în blănuri scumpe, că tot din banii lor e luată, şi merită şi ei, săracii, contribuabilii, să vadă pe ce s-a dus banii lor, luaţi cu japca. A doua ştire se referă la mistreţocidul de la Balj, pe moşia închiriată de Ion Ţiriac, transformată ad hoc în abator pentru râmători. Vorba aia: ţara piere şi barosanii vânează. S-a vânat în laşitate, din foişor, iar când nu nimereau moşneguţii mistreţii, interveneau nevăzuţi, dar prompţi, ca Securitatea, vânătorii profesionişti.
Povestea de adormit căprioarele cu libertatea mistreţului de a privi vânătorul între sprâncene e doar o povestire, pentru că la niciun abator de sacrificat grăsuni sau juncuţe nu stă nimeni să îşi facă probleme metafizice legate de conştiinţa vacii ce urmează a fi sacrificată. Tot poveşti sunt şi alea legate de subiectul „uite aşa se înnoadă prieteniile şi de la o vânătoare ne trezim că ne va creşte PIB-ul cât limba unui câine obosit, vara”. Ba, pardon. Contractele se negociază cu o armată de specialişti şi avocaţi în spate şi e prost ăla care crede că vreun miliardar european stă cu pastrama între dinţi şi ţuica fiartă în ceaşcă să găsească oportunităţi de afaceri în România.
Mai interesant a fost că la vânătoare a cântat şi Anamaria Ferenţ, o fată din popor care a pus sfârleaza la bătaie, se pare cu folos. Gurile mai slobode spun că fata ar fi aprins bricheta lui Wolfgang Porsche, moştenitorul imperiului cu acelaş nume şi că moşulică ar fi făcut ca maşinile alea de curse cu frâna de mână trasă, doar, doar… Acum, nu înţeleg ce e rău în asta. Anamaria e singură, nu are obligaţii, băieţii de oraş spun că are nişte suspensii de excepţie şi oricum ei nu prea îi pasă de kilometraj, că nu are de ce. Ce nu înţeleg eu e cum de nu s-a gândit nimeni ca la negocierile mai importante cu barosanii care vor să investească în România să aducă şi un grup de cântăreţe şi animatoare mai spălate, care să-i facă pe investitori să ofteze prelung şi să mai ceară o porţie de Viagra la room service.
Păi, pe vremea Odiosului nu exista contract semnat la care partenerul străin să nu se bucure de renumita ospitalitate genitală românească, iar fetele Securităţii aveau trecere şi meserie nu glumă, şi în plus făceau şi un lobby oral de se dusese vestea. Sunt sigur că înfiinţarea unui departament de protocol în cadrul Guvernului care să se ocupe cum trebuie de invitaţii de peste hotare ar fi mult mai productiv decât zece departamente de imagine, care să tipărească ceasloave scumpe cu poze imbecile. Cu fete ca Anamaria am avea prosperitatea asigurată, autostrăzi şi căruţodromuri asfaltate, şi nu s-ar mai plânge nimeni de lipsă de contracte.
Astăzi, Gică Contra vă urează să aveţi mistreţi cu colţi de tinichea şi văcuţe care se mulg singure.
