Am devenit un boem rău. Din punctul de vedere al doamnei mele, unica de altfel, sibianca mea dragă, Gabi. Nu mai merg la cumpărături cu ea, nu mai scot căţeluşa la plimbare, nu mai spăl vase. Doar socializez cu boema.
Luni seară am fost la cenaclu. Sâmbătă, doar, am ieşit cu doamna la Don- Titi, proprietarul de Pod, de la subsol, crama de lângă Podul Minciunilor. În rest, nimic. O ignor în ziua ei liberă şi nu-i spun poveşti de amor ca în Scisoarea de dragoste a lui Mihail Sebastian. Ce păcat că n-a ieşit un film din ea. Aşa. Luni seară am fost invitat de Jean Radu Văcărescu, preşedintele scriitorilor din Sibiu, la Cenaclul Astra. Acolo au citit doi talentaţi. Unul de poezie. Altul de proză. Primul, Cristian Cătălinoiu, un poet care unora li s-a părut începător. Nu a fost cu nimic adevărat despre începerea lui.
Omul se vede că a dat cu versul de multă vreme, dar nu s-a aşezat foarte bine pe el. Mai are timp. E, criticii literari adecvaţi momentului au sărit pe bietul de poet ca şacalii şi l-au muşcat cum au putut. Ba că are poeme prea lungi, ba că a citit prea mult şi leagă între ele inspiraţiile parafrazice, ba că are, totuşi, o poezie circulară, ba că e inspirată, ba că toată poema lui poate fi mai scurtă, ba că nu s-a sinchisit de Edgar Alan Poe, de Francois sau de Lord Byron, ba că… gata… prea mult de ba. Cert e că din toată critica "Astra-lă", maestrului Silviu Guga i-a plăcut "Soarele gol", preşedintelui Văcărescu o sintagmă poetică de "a rugini împreună", profesorului Radu Vancu faptul de a evolua în curaj iar poetului Cristi Cătălinoiu… mai că-i venea să plângă.
La polul opus s-au grăit impresiile despre Ovidiu Baron şi proza lui. O proză, aparent, stabilă. De ce aparent? Pentru că nu mi s-a părut ceva de dat pe spate. Poate doar faptul că povestitorul, un fel de Moromete, dar din alt sat, nu mergea la cules de lauri ci la cules de frunze, nu de dat la câini ci la viermi de mătase. Iubito, scriu eu către consoartă aci, asta a fost Astra-la mea întâlnire în care nu ţi-am fost alături. Apoi a venit şpriţul constructiv. Tot la Casa Frieda. Acolo ne-am dat în stambă cunoştinţele despre băutură, pe înţelesul tuturor. S-au recitat versuri din Brumaru, Topârceanu, Liviu Vişan şi chiar din mine, iubito…
Le-am spus-o p-aia cu "Boema nu-i o simplă epopee/ e o alunecare printre stânci/ e o bibliotecă luată-n brânci/ şi-o sticlă comparată cu-o femeie/ Boema e o dragoste amară/ Fără de care viaţa-mi n-are rost/ boema e o zi de post/ apusul vinului în călimară!" Apoi am vrut să le-o spun şi pe aia din august, "de aproape" de la Sulina, dar au plecat din mintea mea, unde nu aveai loc decât tu…Udă-n şoapte.
Udă-n şoapte
Mă-mbăt când îţi sărut tricoul ud
De lacrimile mele asortate
Apoi mă mint şi iar mă-mbăt
Când ai fugit…
cămaşa ta de noapte,
Tricoul ud al meu…
erai departe…
Şi mă îmbăt din nou şi mă răsfăţ
În gânduri, în tricouri şi în noapte
m-ai sărutat din nou
atât de udă
între şoapte…
Valentin Leahu
