Sunt aproape de casă aici, doar traversez strada şi ajung. Mă găseşte uşor, de câte ori i-ar veni cheful, Costel Mirea (căruia i se zice, între prieteni, Albano – datorită asemănării fizice izbitoare cu ştiutul cântăreţ), dar au cunoştinţă de locul cu pricina şi alţi amici statornici, precum Florin Costache, Horia Tabacu, Costică Băraru, Claudiu sau Marian. Patronii – soţ şi soţie – sunt oameni admirabili şi, lucru mai puţin întâlnit, intelectuali cu acte şi minte-n regulă. Cei care servesc – Marius, Dan, Alex ori Cristi – mi-au devenit, în timp, apropiaţi. Merg acasă, către ceasurile prânzului, sâmbăta şi duminica, la masa familiei reunite, dar locul meu din local rămâne neatins. Mereu în faţa lap-top-ului mă găsesc, în fiecare sfârşit de săptămână, Mirela şi Silvana (nedezlipite sufletului meu), dar şi Anamaria Ionescu sau Elena Baboi, cărora le preţuiesc deopotrivă frumuseţea, simţul artistic, inteligenţa şi bărbăţia. Acesta-i cercul în care n-aş putea spune că mă-nvârt, ci mai curând în care vieţuiesc multe ceasuri ale vieţii mele.
Mă simt aici, adesea, precum povestitorul din „Ochiul” lui Vladimir Nabokov, micul roman de tinereţe, scris în perioada şederii la Berlin, despre care am început a vă spune câte ceva în urmă cu o săptămână: un observator care priveşte în oglinzile reprezentate de cei din preajmă. (Ţin să fac o precizare: prins cu pregătirea unui masterat care-mi răpeşte mai mult timp decât m-aş fi aşteptat, am să revin, pentru un timp la apariţia bisăptămânală a rubricii – lunea şi joia. Sper să am înţelegerea cititorilor.)
Spuneam, aşadar, că naratorul din „Ochiul”, un emigrant rus aflat în capitala Germaniei, după ce este bătut crunt de soţul gelos al unei femei, se sinucide. (Sau încearcă doar să se sinucidă, ambiguitatea nabokoviană fiind deplină, dar şi profitabilă din punct de vedere literar).
Spre a înţelege mai bine cum stau lucurile în care, am să vă prezint destăinuirea finală a povestitorului, care luminează întrucâtva perspectiva întregii cărţi:
„Eu nu exist: există numai miile de oglinzi care mă reflectă. Cu fiecare cunoştinţă pe care mi-o fac, populaţia fantomelor care mi se aseamănă creşte. Într-un loc trăiesc, în altul se multiplică. Eu singur nu exist. Smurnov (personajul principal al povestirii, un alter ego al naratorului – n.n.) va continua, totuşi, să trăiască pentru mult timp. Cei doi băieţi, acei elevi ai mei (care au asistat la cumplita corecţie fizică ce i-a fost aplicată înaintea tentativei de sinucidere – n.n.), vor îmbătrâni, iar o imagine sau alta a mea va trăi în interiorul lor ca un parazit tenace. Şi-apoi va veni ziua când ultima persoană care îşi aminteşte de mine va muri. Un fetus inversat, imaginea mea se va micşora şi ea şi va muri în interiorul acelui ultim martor al crimei pe care am comis-o prin simplul fapt că am trăit. Probabil că o povestioară întâmplătoare despre mine, o anecdotă în care să apar şi eu va trece de la el la fiul său sau la nepotul său, şi astfel numele şi fantoma mea vor apărea, pasager, când şi când, pentru încă un timp. Apoi va veni sfârşitul.
Şi totuşi, sunt fericit. Da, fericit. Jur, jur că sunt fericit. Am înţeles că singura fericire în această lume este să observi, să spionezi, să urmăreşti, să te examinezi atent pe tine însuţi sau pe alţii, să nu fii minic altceva decât un ochi mare, sticlos, cumva împăienjenit, veşnic deschis. Jur că aceasta este fericire. Ce contează dacă sunt cam banal, cam dezgustător şi că nimeni nu-mi apreciază toate calităţile remarcabile – fantezia, erudiţia, darul literar… Sunt fericit că pot să mă uit prelung la mine, căci orice om este captivant – da, cu adevărat captivant! Lumea, oricât încearcă ea, nu mă poate insulta. Sunt invulnerabil. Şi ce-mi pasă dacă ea (Vania – femeia iubită de toţi cei din preajmă-i, inclusiv de povestitor, dar mai ales de Smurnov, cel care care se confundă – n.n.) se mărită cu altul? În fiecare noapte visez la rochiile ei şi la lucruri dintr-o infinită garderobă a extazului, într-o nesfârşită derulare a posedării, iar soţul ei niciodată nu va afla ce fac eu cu mătăsurile şi blănurile vrăjitoarei care dansează. Aceasta este împlinirea supremă a dragostei. Sunt fericit – da, fericit! Ce altceva aş putea face ca s-o dovedesc, ca să proclam că sunt fericit? O să strig astfel încât voi toţi să mă credeţi, în cele din urmă, voi, oameni cruzi şi îngâmfaţi…”
Aceasta este cheia în care se cuvine a fi citită cartea lui Nabokov – ca un exerciţiu al privirii mereu concentrate şi mereu descumpănite de faţetele atât de diferite ale uneia şi aceleiaşi realităţi.
Să reluăm, însă, firul poveştii. Povestitorul se sinucide. „M-am pomenit îngenunchind pe podea; am întins o mînă ca să mă sprijin, dar s-a afundat în podea ca într-o apă fără fund.” A murit? Iată-l povestind în continuare, parcă din perspectiva unei fantome atoateştiutoare: „Peste un timp, dacă aici mai poate fi vorba de timp, a devenit limpede că după moarte mintea omenească supravieţuieşte din inerţie. Eram strâns înfăşurat în ceva – era un giulgiu? Era numai întunericul dens? Îmi aminteam totul – numele meu, viaţa pe pământ – cu o claritate perfectă şi găseam o consolare minunată în gândul că acum nu mai aveam de ce să-mi fac griji. Printr-o logică zburldalnică şi nepăsătoare, am progresat de la senzaţia neînţeleasă a bandajelor strâns legate la ideea de spital şi, odată supus voinţei mele, s-a materializat în jurul meu salonul fantomatic al unui spital şi aveam vecini, mumii ca şi mine, câte trei de fiecare parte. Ce lucru mare gândul omenesc, încât se poate avânta dincolo de moarte!” Explicaţiile continuă pe câteva pagini întregi, la fel de oscilante, stopând istorisirea propriu-zisă – test de rezistenţă pentru cititor, la care Nabokov îl obligă periodic.
Până la urmă, naratorul ajunge, nu se precizează cum, în librăria ciudatului Weinstock, un evreu excentric, cum îl numeşte chiar Nabokov, în prefaţa unei ediţii din 1965 a cărţii sale, care-l recunoaşte, dar îl vede slăbit şi-i spune, în treacăt, că doreşte să-şi dea afară asistentul, „un bătrân absolut nefolositor”, pentru a-l înlocui cu cineva mai tânăr. Tot fără multe explicaţii, îl găsim pe povestitor într-o cameră închiriată pe strada Păunului, la numărul 5, deasupra căreia, la ultimul etaj, locuia o familie de ruşi. „I-am cunoscut prin Weinstock, de la care ei luau cărţi – un alt mecanism fascinant al fanteziei ce dirijează viaţa”, spune povestitorul, ceea ce ne-ar putea face să credem că el devenise noul asistent al librarului.
„Înainte de a ne cunoaşte propriu-zis, ne întâlneam adesea pe scări (cu familia ce locuia deasupra lui – n.n.) şi schimbam un fel de priviri scurte şi precaute, aşa cum fac ruşii în străinătate. Am remarcat-o de îndată pe Vania şi imediat inima mi-a luat-o razna; ca atunci când, într-un vis, pătrunzi într-o cameră ferecată a fanteziilor şi găseşti acolo, la dispoziţia visului tău, prada ta, încolţită.” Aşa intrăm, ca într-o iluzie, printre cei ce vor deveni actorii visului pe care-l descrie romanul. Să-i cunoaştem, întâi.
Vania „avea o soră căsătorită, Evghenia, o tânără cu faţă cam pătrăţoasă, care te ducea cu gândul la un buldog prietenos şi foarte arătos. Mai era şi vânjosul soţ al Evgheniei”, pe numele său Hruşciov, „un domn vesel cu un nas mare”. Evghenia, aflăm curând, era socotită „doamna casei”, având un pronunţat şi „plăcut simţ al umorului. Numărul noilor cunoştinţe creşte. „Cu ei locuia Marianna Nikolaevna, o rudă”, „o doamnă doctor blondă, cu voce fermă”, o pacifistă convinsă, „iar seara aveau invitaţi, aproape mereu aceiaşi.” Aceştia erau: „impozantul Roman Bogdanovici”, care-şi scria, conştiincios, jurnalul a tot ceea ce vedea, interpreta şi pricepea, colonelul Muhin, „calm şi cultivat”, şi Smurov, care era chiar noul asistent al lui Weinstock. Dar, în legătură cu ultimul, e nevoie de o discuţie aparte.
Dan Mucenic
