Nu cu mult timp în urmă, prin 2008, veşnicul preşedinte al Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor, Iulian Iancu, din postura de opozant, ataca Puterea, acuzând-o de protecţionism şi favoritism al mafiei energiei, afirmând că „cea mai scumpă energie produsă în România este furnizată tocmai populaţiei şi de la producător până la consumatorul final se regăsesc şase intermediari care cresc costurile” şi că „Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei acţionează la comandă politică şi dezechilibrează piaţa, contrar statutului său de organism independent de factorul politic”, solicitând primului ministru de la acea vreme, Emil Boc, „să prezinte public cum a fost posibil ca, prin decizii şi ordine ale ANRE, energia ieftină a României să se plimbe de la un producător român la alt producător român, prin intermediari. Să facă această analiză premierul şi să aducă la cunoştinţa opiniei publice cum a putut ANRE să încarce discreţionar populaţia cu cea mai scumpă energie şi să facă posibile aceste tranzacţii care nu fac altceva decât să dirijeze prin intermediari profitul sistemului energetic”.
Iulian Iancu susţinea că ANRE acţionează la comanda PNL şi dezechilibrează piaţa, dar el la comanda cui a acţionat favorizând SELGROS şi METRO, dezechilibrând piaţa comerţului?
Că afirmaţiile domnului Iancu nu erau decât populism ieftin şi că, în fapt, şi aşa zisele soluţii pe care le propunea erau pură demagogie ce nu aveau alt scop decât crearea unei imagini de susţinător al populaţiei, au fost demonstrate ulterior, până astăzi preţul energiei furnizate populaţiei crescând constant, deşi deputatul Iancu se afla la putere şi avea ocazia şi putea să pună în practică toate soluţiile „magice” pe care le deţinea şi le propagă.
Ceea ce a ocolit permanent Iulian Iancu, în luările sale de poziţie, a fost modul cum a fost privatizată distribuţia energiei electrice în România, respectiv cum au fost cedate, aproape pe gratis, de către fostul şef al său, Adrian Năstase, toate reţelele de distribuţie a energiei din România către companii străine, la preţuri modice, mult prea mici pentru a nu te duce cu gândul la mită şi corupţie, privatizare al cărei efect îl simţim bine în prezent. Astfel, un bun al întregului popor (vorbind în limbaj socialist, dar real !) a fost înstrăinat aproape gratis, iar acum, pozând în naivi, ne mirăm de ce cresc preţurile ca în UE!
Multinaţionalele, se pare (deşi, în mare parte, preluând metehnele autohtone, uzând de trafic de influenţă, mită şi corupţie, sub masca lobby-ului, au devenit o componentă de bază a sistemului de tip mafiot ce operează în România), pentru Iulian Iancu, prin definiţie, sunt investitori corecţi şi un subiect tabu, neabordabil când este vorba de efecte negative asupra economiei, pe care-l ocoleşte cu eleganţă, considerându-l absurd, ca şi cum străinii ce operează în România sunt îngeri şi nu-i interesează profitul.
Naivitate, prostie, lipsă de profesionalism, credulitate excesivă, obligaţii, mită, corupţie, trafic de influenţă, sunt totuşi ipoteze îndreptăţit abordabile însă atunci când analizăm modul în care Iulian Iancu, în calitatea sa oficială de preşedinte al Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor, a abordat modificările la OG 99 din 2000 – ordonanţa care stabileşte principiile generale privind desfăşurarea activităţii comerciale în România – respectiv modul în care Iulian Iancu a intervenit şi a tranşat problema în favoarea unor multinaţionale, creându-le avantaje în raport cu ceilalţi competitori din piaţă, încălcând astfel atât principiul de bază al comerţului, concurenţa loială, cât şi principiul constituţional, egalitatea tuturor în faţa legii, ca să nu mai vorbim de principiile dumnealui, atât de vehemente nu cu mult timp în urmă.
Ordonanţa 99 din 2000 a Guvernului României, aprobată prin Legea 393 din 2001 de către Parlamentul României, este unicul act normativ care defineşte categoriile de comerţ (de gros, cu amănuntul, cash& carry, alimentaţie publică etc.), definind termenii şi criteriile de încadrare. Astfel, potrivit acestei ordonanţe, în România sunt legiferate două categorii principale de comerţ: de gros (în care, până la data de 01.07.2013, logic, era inclus şi comerţul de tip cash&carry) şi cu amănuntul (de detail, ce presupune comerţul către populaţie sau persoane fizice neautorizate). De asemenea, în acelaşi act normativ sunt stabilite criteriile de încadrare a structurilor şi suprafeţelor de vânzare, fiind definite clar centrele comerciale, dimensiunile suprafețelor etc.
Pentru a clarifica unele neconcordanțe ivite şi constatate şi a alinia regulile de comerţ la cele din UE, în cursul anului 2012, Guvernul emite Ordonanţa de Urgenţă nr. 22 ( publicată în M.O. la data de 07.06.2012 ) care modifică şi completează OG 99/2000, introducându-se clasificări şi noţiuni noi precum hipermagazin, supermagazin sau parc comercial. În ce priveşte clasificarea activităţilor de comerţ şi definirea cestora, Guvernul nu solicită nicio modificare. La data de 12.06.2012, OUG 22/2012 este depusă la Senatul României, care, în şedinţa din 17.09.2012, aprobă OUG 22/2012 în forma propusă de Guvern, fără nicio modificare.
La data de 24.09.2010, proiectul de lege adoptat de Senat este transmis Camerei Deputaţilor. Între 24.0.2012 şi 13.05.2013, proiectul legislativ „vegetează” la Camera Deputaţilor, după ce primise avizul Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi, care, deasemenea, avizează forma propusă de Guvern. Brusc şi întâmplător, la data de 13.05.2013, proiectul de lege devine prioritar şi urgent, activându-se aprobarea lui, dar, atenţie!, nu în forma propusă de Guvern şi aprobată de Senat, ci într-o formă modificată, prin formularea şi acceptarea a trei amendamente noi, care, întâmplător, serveau interesele a două companii multinaţionale, respectiv SELGROS CASH&CARRY şi METRO CASH&CARRY ROMÂNIA.
Astfel, Iulian Iancu şi membrii Comisiei pentru Industrii şi Servicii din Camera Deputaţilor, printr-o suspectă „telepatie” cu societăţile menţionate, deşi nici Guvernul României şi nici Senatul nu consideraseră oportună o astfel de modificare, propune – justificând, stupid şi fără argumente, că ar exista o neconcordanţă cu activităţile similare din UE, modificarea art. 4, litera e) din OG 99/2000 (nu a OG 22/2012 ce se afla în dezbatere!?), respectiv redefinirea noţiunii de comerţ cash&carry, care prin adăugarea a trei cuvinte a fost eliminată din categoria comerţului de gros şi transformată, incorect, într-o nouă categorie, care cuprinde ambele forme de comerţ: de gros şi de detail.
De asemenea, tot pentru a servi interesele acestor două mari multinaţionale, anticipându-le dorinţele – tot prin telepatie, probabil – domnul Zgonea şi Comisia solicită şi modificarea prevederilor art. 4, litera r) din OG 99/2000, în sensul în care la categoria supermagazin să fie încadrate doar structurile de vânzare cu o suprafaţă cuprinsă între 1000 şi 2500 m.p., adică exact suprafeţele în care se încadrează SELGROS şi METRO.
În regim de urgenţă, până să se dezmeticească cineva şi să pună întrebări referitor la amendamente şi la avizul comisiei juridice privind aceste amendamente (care încalcă principiile constituţionale, creând discriminare), la data de 20.05.2013 proiectul este înscris pe ordinea de zi a Camerei; la data de 25.06. 2013 devine Legea 197/2013; la data de 04.06.2013 este dezbătuta în Cameră, fără ca nimeni să observe amendamentele, iar la data de 05.06.2013 legea este aprobată în unanimitate, în forma propusă de Comisia lui Iancu.
Aparent, dacă procesul legislativ a fost unul corect, analizat prin prisma constatărilor şi actelor de control întocmite de Garda Financiară în cursul perioadei decembrie 2012 – ianuarie 2013 (înainte de operarea modificărilor OG 22/2013, prin „amendamentele” solicitate de comisia lui Iancu) la operatorii economici SELGROS CASH&CARRY şi METRO CASH&CARRY ROMÂNIA, „corectitudinea” procesului legislativ şi modul cum a fost modificată şi aprobată Ordonanţa de Urgenţă nr. 22/2013 – „telepatia” lui Iancu Iulian -, generează mari semne de îndoială, existând suspiciuni ca „întâmplătoarele” coincidenţe între amendamentul Comisiei şi dorinţele SELGROS şi METRO n-ar fi chiar tocmai întâmplătoare şi n-ar fi nici pure şi nevinovate coincidenţe ci, mai degrabă, rezultatul lobby-ului (în traducere, presiuni şi trafic de influenţă) făcut de multinaţionalele în cauză.
Privind retrospectiv, aflăm că în cursul anului 2013 (31 ianuarie, 1 şi 2 februarie) Garda Financiară, urmare a verificărilor efectuate, constata că METRO şi SELGROS încalcă prevederile legale în ceea ce priveşte activitatea de comerţ, practicând comerţ cu amănuntul şi de gros în aceeaşi structură de vânzare (suprafaţa comercială), încălcând prevederile art. 73 din OG 99/2000 şi, pentru vânzările către persoane fizice, nu utilizează casa de marcat fiscală, încălcând prevederile art. 10 din OUG 28/1999.
Astfel, în timp ce toate celelalte societăţi din România erau obligate să respecte prevederile OG 99/2000 şi OUG 28/1999 – adică le era interzis să desfăşoare activităţi cu amănuntul şi de gros în aceeaşi structură de vânzare şi erau obligaţi să utilizeze casa de marcat fiscală pentru vânzările cu amănuntul (către persoane fizice neautorizate) – SELGROS şi METRO, sub justificarea desfăşurării activităţii de comerţ tip cash&carry (care, potrivit art. 4 din OG 99/2000, era una dintre componentele activităţii de gros şi nu cu amănuntul), au sfidat legislaţia şi s-au postat deliberat în afara legii, mizând, în baza traficului de influenţa exercitat, pe toleranta fiscului şi a celorlalte instituţii guvernamentale.
Prin această „şmecherie”, SELGROS şi METRO nu numai că au sfidat regulile de comerţ din România, ci au devenit promotorii uneia dintre cele mai eficiente metode de fraudare a Bugetului de Stat, furnizând clientelei evazioniste, mărfuri, de peste 8 miliarde de lei anual, din care peste 45% (vânzări către persoane fizice) au fost revândute fără a fi impozitate şi au încălcat astfel regulile concurenţei corecte, fapte care n-ar fi fost posibile dacă cele două retail-uri ar fi respectat legea.
Timp de peste 10 ani „şmecheria” cu vânzări de tip cash&carry a ţinut şi nimeni nu a sesizat că cei doi mari retaileri „driblează” legislaţia, practicând o formă de comerţ inexistentă (un melanj între engros şi amănuntul, fără respectarea nici a legislaţiei privind comerţul engros şi nici a celei cu amănuntul), OG 99/2000 nu a constituit o problemă, în formă adoptat de Guvern.
După ce au fost sancţionaţi însă, pentru că acordurile de comerţ emise de organele locale erau clare şi se refereau la activităţi de tip engros sau amănuntul şi nicidecum cash&carry – Codurile CAEN, în baza cărora se emit autorizaţiile şi acordurile de funcţionare, nu cuprind activitatea de cash&carry ca o activitate distinctă ci ca o componentă a activităţii de gros -, brusc, reprezentanţii SELGROS şi METRO au realizat că au o mare problemă şi că funcţionează în afara legii.
Cum varianta respectării legii ar fi presupus pierderi financiare substanţiale, prin revenirea în categoria retailurilor ce funcţionează într-o piaţă concurenţială, pentru a nu pierde „avantajele” şi segmentul de piaţă deţinut fraudulos, după ce, se pare, au epuizat metodele clasice (presiuni la ministrul Chiţoiu şi la şeful ANAF Şerban Pop, cărora le-au solicitat stoparea verificărilor şi, culmea, sancţionarea funcţionarilor care au aplicat sancţiunile), au considerat că este mai potrivit şi mai eficient să facă lobby pentru modificarea legislaţiei, astfel încât să menţină, cu orice preţ, statutul preferenţial, care presupunea că activitatea de comerţ cash&carry, să fie o formă de comerţ mixtă, de gros şi cu amănuntul, desfăşurată în acelaşi spaţiu de vânzare, fără respectarea prevederilor OG 99/2000 şi OUG 28/1999, privind utilizarea casei de marcat.
Adică, în timp ce toţi comercianţii din România sunt obligaţi de lege să desfăşoare, în aceeaşi structură de vânzare, ori activitate de comerţ cu amănuntul, ori cu ridicata, iar în cazul activităţii cu amănuntul să aibă în dotare case de marcat fiscale, SELGROS şi METRO, cu sprijinul Comisiei de industrii şi servicii din Parlamentul României, au reuşit ceea ce era imposibil în condiţii normale, să obţină exceptarea lor de la respectarea regulilor generale de comerţ.
În aceste condiţii este evident că prin modificarea art. 4 din OG 99/2000 – care permite comercianţilor ce desfăşoară activitate de tip cash&carry să practice vânzări şi către persoane fizice (cu amănuntul) din acelaşi spaţiu, fără a utiliza casa de marcat fiscală -, se creează o discriminare clară între SELGROS, METRO şi restul comercianţilor din România şi o favorizare, de către Guvernul României, a acestor două multinaţionale în raport cu ceilalţi operatori din piaţă. O astfel de protecţie, în care societăţile sunt tratate discriminatoriu, nu este numai de natură să defavorizeze majoritatea comercianţilor din România, ci crează şi un regim de monopol, deţinut, în prezent, exclusiv de SELGROS şi METRO, un regim care, într-o economie în care regulile pieţei libere ar trebui să fie cele care să dicteze, o astfel de intervenţie a statului poate genera falimentul celor care nu beneficiază de acelaşi tratament.
Presupunând că Iulian Iancu, prin eliminarea restricţiilor, în cazul comerţului de tip cash&carry – în urma amendamentului introdus, în aceeaşi structură de vânzare, se pot desfăşura atât operaţiuni en-gros cât şi cu amănuntul -, a avut chiar intenţia să alinieze comerţul din România la regulile din UE, de ce nu a extins eliminarea acestui gen de restricţii şi la ceilalţi operatori de comerţ din piaţă ? De ce să nu beneficieze de aceleaşi drepturi şi alţi retalieri, precum Ocean, Lidl, Cora, Real, Praktiker, Baumax, Hornbach, etc. şi comercianţii români, respectiv cei mici (aşa zişii buticari), care, deşi utilizează case de marcat fiscale, pentru vânzările cu amănuntul şi, la cererea clienţilor, pot emite şi facturi fiscale, de ce să nu aibă dreptul să desfăşoare activităţi de gros şi cu amănuntul în aceeaşi structură de vânzare ca şi SELGROS sau METRO?
Numai utilizarea sistemului de autentificare a clientului pe bază de legitimaţie (o astfel de practică nu este reglementată în legislaţie ca fiind obligatorie, fiind un mijloc intern de evidență, valabil pentru orice comerciant) poate constitui un motiv suficient pentru a crea o discriminare şi a genera un monopol?
Făcând abstracţie, prin absurd, de presiunile METRO şi SELGROS pentru modificarea legii, pentru a-şi crea o poziţie favorizantă şi monopolistă în piaţa comerţului din România; de faptul că modificarea legislativă s-a produs exact când procesele SELGROS şi METRO privind încălcările regulilor de comerţ se aflau pe rolul instanţelor de judecată, aş fi curios ce l-a putut determina pe deputatul Iulian Iancu să propună un astfel de amendament?
Sunt convins că habar nu are cum funcţionează METRO şi SELGROS în UE şi care sunt regulile de comerţ şi deosebirea dintre comercianţii en-gros şi cei cu amănuntul în UE, unde nicio factură nu se emite către beneficiar (indiferent dacă este persoană fizică sau juridică) şi care să nu fie înregistrată la fisc. Atunci, dacă nu presiunile, ce l-a determinat?
