Una dintre caracteristicile de bază ale societăţii moderne este aceea că, în majoritatea timpului pe care îl petrecem, suntem în interacţiune cu cei din jurul nostru. Spectrul interacţ iunilor este vast: discută m, lucrăm, cooperăm, ne târguim, ascultăm şi chiar ne luptăm uneori. De fiecare dată când vorbim despre singurătate, prietenie, iubire sau ură, vorbim de fapt despre relaţii interpersonale, despre interacţiunea între doi sau mai mulţi oameni. O serie de nevoi esenţiale pentru fiinţa umană (securitate, aprobare, iubire, putere asupra altora) sunt satisfă cute în contextul interac- ţiunii cu ceilalţi. Respectul, prietenia şi iubirea nu pot fi oferite decât de o altă persoană.
Adesea spunem că o conversaţie este un schimb de păreri, opinii sau idei. Interacţiunile socio- umane presupun un schimb mult mai vast decât cel de idei. Analizâ nd interacţiunile umane în termenii unui schimb, psihologii au dezvoltat teoria schimbului social. Conform acestei teorii, orice activitate ce duce la gratificarea nevoilor unei persoane poate fi descrisă ca fiind recompensatoare. Costul angajării într-o activitate depinde de gradul de efort, neplăcerea şi dificultatea pe care aceasta le presupune, precum şi recompensele primite în cazul unor activităţi ce sunt respinse pentru a participa la cea din prezent.
Teoria stipulează faptul că indivizii operează cu strategia următoare: minimizarea costurilor şi maximizarea recompenselor. Alţi teoreticieni, au lărgit această teorie, conferindu-i noi valenţe. Proporţia costuri /recompense este diferită de la o interacţiune la alta, de la un individ la altul. În baza acestor diferenţe, oamenii au expectaţii diferite vizavi de ceea ce urmează să primească într-o relaţie. Expectaţiile depind în foarte mare măsură de experienţa avută în rela- ţiile cu ceilalţi. Caracteristic unei persoane cu o imagine de sine foarte bună este faptul că expectaţ iile acelei persoane sunt extrem de mari într-o relaţie. Indivizii cu o imagine de sine scăzută se vor aştepta ca o relaţie să le ofere foarte puţin sau chiar să aibă pierderi de pe urma acesteia. Nevoia de ceilalţi, aşa zisa nevoie de afiliere este cea care ne permite să înţelegem mai bine trăirile, sentimentele, gândurile noastre, raportându-le la ceilalţ i. Fiecare individ îşi construieşte propria realitate altfel decât spun şi gândesc alţii despre el.
Fiecare persoană simte nevoia să se autoevalueze, să-şi evalueze abilităţile, ideile, atitudinile şi trăirile; în momentul în care mediul fizic nu poate constitui un reper, un standard, un punct de referinţă pentru evaluarea sentimentelor sau credin- ţelor unui individ, acesta se raportează la alţi indivizi, mai exact la realitatea socială. Un alt aspect ce ţine de nevoia de afiliere la alte persoane este, în mod paradoxal, poate, frica. Se cunoaşte faptul că un element comun în autobiografiile prizonierilor de război şi ale altor persoane ce au stat departe de interacţiunile socio-umane, din diferite motive, este efectul devastator asupra personalităţ ii acestor indivizi, pe care l-a avut izolarea de social. În timpul perioadei de izolare, anxietatea creşte până la un punct în care este maximă, apoi, după câtva timp, ea descreşte şi persoana în cauză devine extrem de apatică, retrasă şi detaşată de mediu. Starea apatiei este atât de severă, încât prizonierii de război, de pildă, atunci când erau scoşi din celule, trebuiau să fie târâţi, întrucât nici nu se puteau ţine pe picioare.
Un efect adiţional şi compensator al unei izolări foarte prelungite este tendinţa de a visa frecvent şi chiar de a avea halucinaţii în care apar alte persoane. Apariţ ia fricii duce la tendinţe tot mai puternice de afiliere, având ca premisă ipoteza conform căreia izolarea socială produce severe atacuri de anxietate, teamă, retragere şi în final, apatie. Anxietatea duce la afilierea cu ceilalţi, ce se află în aceeaşi situaţie, aceştia reprezentând un factor de asigurare şi de reducere a fricii. Căutarea celorlalţi pentru reducerea propriei temeri nu este singurul motiv al nevoii de afiliere. Comparaţiile sociale făcute în scopul evaluării de sine demonstrează, de asemenea, apariţia nevoii de afiliere în situaţiile stresante. Afilierea la o persoană în condiţiile unei ameninţări de orice natură se produce în cazul în care o a doua persoană se află „în aceeaşi barcă" cu prima.
Afilierea poate acţiona ca un mecanism antistres. Prietenia, iubirea, coeziunea şi întrajutorarea sunt fără îndoială cele mai puternice resurse de echilibru şi dezvoltare personală şi interpersonală. Solidaritatea susţine, hră- neşte şi impulsionează performanţa umană de orice tip şi în orice context. Aşa se explică de ce terapiile de cuplu, de familie şi de grup constituie excelente surse de activare a arhaicelor nevoi de afiliere umană, care în condiţiile civilizaţiei actuale au fost mult pervertite, reprimate sau blocate. Pericolul dezvoltării unor mecanisme de apărare patologică de tipul izolării, atomizării, suspiciunii, ostilităţ ii şi competiţiei exagerate este din ce în ce mai prezent în viaţa socială, chiar şi în cazul unor societăţi mai curând tributare valorilor tradiţionale. Insecuritatea socială şi anxietatea individuală nu sunt decât expresia perturbărilor progresive ale nevoii de afiliere.
A avea în vedere esenţa funcţională a fiinţei umane, în toată complexitatea ei, necesită o revizuire a metodelor de cunoaştere, evaluare şi terapie a fiinţei umane, dintr-o perspectivă holistică care să valorifice chiar natura umană prin resursele ei autocompensatorii şi spontan evolutive. A facilita reintrarea omului într-un contact autentic cu sine şi cu semenii constituie singura soluţie care poate deschide poarta unui viitor pe care ni-l dorim cu toţi.
Cornel Bogdan