Surprizătoarea modernitate din arta egipteană va impresiona mereu, şi mai cu seamă prin distincţia şi demnitatea care asezoneză multitudinea de personaje din compoziţiile sale grandioase. Dar şi prin istoriile care sunt impregnate de un aer ermetic, atente, parcă, la orice sugestii care vin din afară, păstrând un character de profundă solitudine. Este una dintre cele mai impersonale din întreaga arie culturală antică orientală.
Moartea, un pretext sublim de a glorifica eternitatea
Afişând o paradoxală mândrie, prin lipsa de aroganţă sau duritate, ea demonstrează în final profunzimea umană în toată splendoarea simplităţii ei. Personajele reliefate, comunică privitorului faptul că arta egipteană este dominată de ideologia religioasă şi de cea monarhică, transmiţând sentimente de respect faţă de autoritatea constituită de la aceea vreme. În felul acesta nu se poate vorbi de o autonomie a artei, generată doar de pure intenţii estetice, ci comunică iubitorilor de artă o idée politică sau religioasă, dinainte stabilită, comandată sau chiar impusă. Arta devine astfel o hieroglifă, al cărei sens ascuns este dinainte stabilit. Interesul pentru a sugera credinţa în existenţa de după moarte, într-o lume situată dincolo de planul nostrum fizic, devine o funcţie în jurul căreia se organiuează aproape întreaga artă egipteană. Ei bine, dar această lume, descătuşată de planul fizic, nu pare să comunice nimic macabre sau dezolant. Moarte în sine nu cuprinde idea de deprimare, ci ne apare ca o senină înţelegere a morţii, ca tip de continuare firească a vieţii pământene. Şi prin aceasta, monumentele funerare devin un pretext sublim de a sugera şi glorifica eternitatea.
Mastabele, grupate în jurul piramidei faraonului
Cea mai veche formă de arhitectură funerara este mastaba. Aceasta este o construcţie masivă de cărămidă sau de piatră ridicată deasupra unui mormânt, săpat adânc în pământ (un puţ vertical în care este depus sarcofagul şi obiectele funerare indispensabile, puţ care apoi este zidit şi umplut cu pietre şi pământ). În mastabă se află – exact deasupra mormântului – o capelă în care se celebrau riturile funerare, mobilată cu o masă pentru ofrande; alături era o stelă (pictată sau gravată), în dosul căreia se află „coridorul” (în arabă: serdab), zidit, conţinând statuile defunctului. Prin statuile care îl reprezentau se putea stfel comunica cu familia sa care, prin nişte ferăstruici mici, îi aducea ofrandele şi fumul de tamaie. Capela era decorată cu scene (pictate sau sculptate în basorelief) reprezentând diferite activităţi din viaţă, şi care, prin calea magică, menţineau defunctul „în viaţă”. Mastabele erau de fapt morminte ale unor particulari de rang înalt, care erau grupate, regulat, în jurul piramidei faraonului. O mastaba a unui personaj foarte bogat putea avea şi alte încăperi, comunicând între ele prin coridoare.
Templele
Până în perioada Regatului Nou arhitectura templelor egiptene nu poate fi reconstituită decât cu aproximaţie. În timpul Regatului Vechi, odată cu afirmarea cultului soarelui s-au construit „templele solare”. Cum ceremonia cultului zeului Ra – zeul soarelui – se desfăşura sub cerul liber, aceste „temple” constau dintr-un zid de incintă dreptunghiular; curtea era dominată de un obelisc înalt de 36 m, plasat pe un soclu de 20 m, şi având alături un mic sanctuar cu statuia zeului; iar în faţă, un altar din alabastru, alcătuit din patru mese pentru ofrande (templul din Abu-Gurob). Abia în perioada următoare, a Regatului Mediu, se va constitui o adevarată arhitectură a templului. Astfel, cele mai importante temple care dau măsura artei arhitecturale egiptene sunt: templul reginei Hatşepsut din Deirel-Bahri, cele două temple ale lui Ramses II, săpate în stânca de la Abu-Simbel; apoi faimoasele temple din Abydos, Karnak şi Luxor. Ca model, poate fi luat templul lui Amon din marele ansamblu de temple de la Karnak. Templul a fost început şi într-un fel terminat pe la jumătatea mileniului al III-lea î.H., dar forma definitivă a capătat-o între anii 1580-1200 î.H. În interiorul unui zid de incintă cu perimetrul de 3800 m, intrând printr-o poartă flancată de o pereche de enorme turnuri prismatice, numite piloni, şi străbătând curţi imense, se ajungea la curtea centrală hipostilă (adică acoperită şi susţinută de coloane), care ducea la sanctuarul cu statuia zeului. În fata sanctuarului era altarul pentru ofrande.
Coloanele egiptene
în Egipt apare, pentru prima dată în Orientul Apropiat, o impunătoare arhitectură a coloanelor. Mult prea numeroase pentru a-şi justifica doar un rol pur şi simplu functional (templul din Luxor avea 134 de coloane, dispuse pe 16 rânduri), coloanele erau acumulate, distribuite şi modelate astfel încât să creeze un efect estetic, să confere construcţiei o armonioasa rezolvare a raporturilor dintre elementele arhitectonice. Coloanele au capitelurile de forma florii de lotus sau de papyrus, iar modulaţiile coloanei sugerează un mănunchi de tulpini ale acestor plante. Spre sfârşitul Regatului Nou a apărut şi coloana cu trunchiul cilindric neted şi cu capitelul care stiliza forma frunzelor de palmier. Coloanele celor mai mari temple erau ornamentate cu inscripţii cu hieroglife. Pentru a completa imaginea naturii simbolizată de ansamblul templului, tavanele erau pictate cu stele şi felurite păsări; iar pardoseala era decorată cu plante acvatice şi cu peşti.
Obeliscul
Un element arhitectural, original egiptean, era obeliscul. În îndepărtata epocă pre-dinastică un bloc subţire şi înalt de piatră era plantat vertical. Pe vârful său apărea soarele, la răsărit. Din Heliopolis, unde se pare că apăruse pentru prima oară obeliscul, s-a răspândit şi în restul ţării. În timpul Regatului Nou, obeliscurile arătau ca o piramidă foarte prelungită şi având vârful poleit sau placat cu aur. Acum erau plasate, câte două, în faţa turnurilor, a pilonilor de la intrarea templelor. Apoi, când cultul soarelui a devenit mai popular, obeliscurile, care aveau sculptate imagini simbolice şi texte hieroglifice, au apărut în faţa templelor. Obeliscurile erau din granit de culoare roz şi erau aduse, toate, din carierele de la Assuan. Un obelisc cântărea câteva sute de tone. Transportul şi înălţarea unui obelisc punea probleme deosebit de complicate, care erau de resortul unei anumite categorii de tehnicieni specializaţi. Azi, în tot Egiptul n-au mai rămas decât patru sau cinci obeliscuri. (V.R.)
