Deschizi uşa în forţă, piciorul ţi se izbeşte violent de lemnul dur şi în faţa ta vezi doi tipi speriaţi care te imploră să nu-i omori. Scoţi pistolul, un minunat Colt de calibru 38, şi îi împuşti pe cei doi fără să clipeşti. Pe unul îl nimereşti în gât iar pe celălalt fix în tâmplă. Nu te mai uiţi în spate. Auzi zgomotele înnecăcioase ale tipului căruia i se scurg ultimele momente din viaţă şi vizualizezi podeaua plină de sânge, lichidul de un roşu lucios, aproape contrafăcut. Îţi imaginezi că tot efortul femeii de serviciu s-a dus pe apa Sâmbetei, că fiecare pătrăţică de gresie care fusese lustruită cu de-amănuntul este acum pătată. Dovezile sunt peste tot. Amprente, bucăţele de ADN, fibre de material textil, ajungi să nu te mai întrebi ce se va întâmpla dacă toate acestea ajung pe mâna poliţiei. Acum nu mai ai nimic de pierdut. Iei un Magnum de pe masă iar apoi deschizi următoarea uşă. Apeşi încet pe clanţă, savurezi scârţâitul metalic, sunetul obsesiv al balamalelor îţi reînvie amintiri de mult îngropate, flashback-uri care îţi fac inima să tresalte de emoţie, imagini cu tine în copilărie, alături de prieteni care acum sunt morţi şi pe care nu i-ai putut salva. Sunteţi în parc.
Lângă voi sunt nişte leagăne ruginite, relicve care încă îi mai distrează pe puştiii din cartier. Unul dintre ele îl loveşte pe un copil neatent, după toate aparenţele un coleg de grădiniţă. Da, ţi-l aduci aminte. E chiar Bogdan. Leagănul acela îi crapă ţeasta lui Bogdan şi îl trimite într-o clipită la pământ. Nu apuci să plângi. Nu ştii cum să reacţionezi. Maică-ta vine să te ia de acolo dar tu nu vrei să pleci, ochii îţi rămân aţintiţi la scena monstruoasă, la colegul tău în locul căruia puteai fi chiar tu. Ciudat este că nu te sperii. În schimb începi să te simţi chiar bine, începi să te simţi viu. Acum nici măcar nu poate să-ţi mai pară rău. Acum e prea târziu. Maică-ta reuşeşte să te ia de acolo, şi chiar în momentul în care încearcă să te liniştească, mângâindu-te afectuos pe păr, îţi vede expresia de pe chip.
Rânjetul acela de hienă, bucuria ce nu mai putea fi ascunsă. Neştiind ce să facă îţi dă o palmă şi aşteaptă să plângi. Tu însă te holbezi în gol şi mergi instinctiv pe drumul care ştii că duce acasă. Când ajungeţi sus te aşezi pe canapea şi începi să butonezi telecomanda în mod compulsiv. Apoi îi vezi pe maică-ta şi pe taică-tu stând în pragul uşii, privindu-te cu compasiune şi şuşotind de zor despre ceva ce nu trebuie să auzi. Niciodată. A doua zi maşina tatei nu se mai opreşte în faţa grădiniţei. Te gândeşti că e o greşeală şi aştepţi ca el să se întoarcă, cerându-şi scuze şi sărutându-te dulce pe creştet. Asta nu se întâmplă. Maşina merge mai departe, lăsând în urmă o sumedenie de pomi diformi, case colţuroase şi stâlpi oblici. Tati tace. E nervos. Apoi auzi scârţâitul frânelor, forţa gravitaţională te aruncă în faţă şi uşa din dreapta spate se deschide. Un domn în halat alb te invită afară şi îţi zâmbeşte politicos
Ai recunoaşte oricând acel zâmbet vinovat. L-ai văzut la taică-tu de câte ori venea seara târziu acasă şi te găsea cu ochii închişi, prefecându-te că dormi. L-ai văzut la maică-ta atunci când uita să-i scrie lui Moş Crăciun despre jucăria ta preferată. Zâmbetul acela e o scuză amară. Un regret. Tati mai stă puţin cu tine şi apoi pleacă. Îl vezi zăbovind câteva minute în plus cu domnul îmbrăcat în alb. Îl vezi plângând, lacrimi discrete brăzdându-i obrazul palid. Apoi maşina se depărtează, lăsând în urmă doar mirosul înţepător al gazelor de eşapament. Tipul în halat alb te ia de mână şi îţi spune cuvinte pe care eşti prea absent ca să le mai auzi. Pistolul îţi cade din mâna flască şi zgomotul te trezeşte din visare. Curentul produs de suflul metroului îţi intră pe sub vene.
