Într-un sat de munte Nor a ajuns. Aici, oameni molcomi acesta a găsit, prietenoşi şi rumeni în obraji de la aerul şi muncile zilnice. De muncă acesta repede găsi, brutar se înhămă. Nor, de plăcere totul făcea, zâmbetul şi voia bună peste tot pe acesta îl însoţi. Muntenii pe zeu repede îl îndrăgi, iar produsele acestuia în delicatese nemaigustate pe mesele acestora stăruiau. Viaţa lui Nor, sub limpezimea cristalină a izvoarelor de munte, se oglindea. Într-un drum către casa tăietorului de lemne, acesta zări o fată cum nu a mai văzut. O făptură gingaşă care radia a fericire, era frumoasă, etalon printre zeiţe. Ochii erau albaştri precum cerul într-o zi frumoasă de vară, părul ei se confunda cu cel mai fin aur din visteria zeilor, iar corpul ondulat de fecioară o eclipsa pe însăşi Afrodita. Nor simţea cum inima îi creştea, bătăile acesteia erau necontrolate… iubirea în pântecele sufletului se sădi. Alexandra, că despre ea este vorba, era fata pădurarului. O fată simplă, cochetă, cu simţul umorului şi cu zâmbetul postat mereu în colţul gurii. Nor pe fată începu a curta, plimbări zilnice aceştia făceau, printre sărutări dulci aceştia dragostea îşi mărturiseau. Nor a observat cum sărutările acesteia se înteţeau în momentul când pe lângă băcănie treceau, sub privirile invidioase ale fiului de măcelar. Iubirea dulce era, iar zeul zeilor nu observa cum o simplă unealtă în mâna fetei ajungea. Alexandra, o iubire bolnavă fiului de măcelar îi purta. Metodele nu contau pentru a-şi atinge scopul urmărit. Sub învelişul carnal, întunericul se ascundea, mocirla unei dragoste neîmplinte, în obsesie se transfomase. Nor era purtat în fiecare zi precum un mieluşel prin faţa măcelăriei, în mână pumnalul trădării în orice clipă în inima acestuia a-l înfige fata putea. Tânărul măcelar, Dragoş, era un tip robust, cu mâini puternice care puteau a sfârteca piatra în patru, conduse de minte slabă. Mister şi răutate în jurul acestuia posta, prostia şi nimicul să le ascundă.
În serile reci de munte, Dragoş şi Alexandra se întâlneau, stelele şi luna acesta îi promitea. După o vreme, fata se hotărî, lui Nor adevărul să-i spună. Nunta cu fiul de măcelar trebuia să se întâmple într-o lună. Bucuros, la întâlnire zeul a ajuns, tot ce îl înconjura înflorea. Ochii de căprioară musteau a trădare, mâinile acesteia, pregătite, inima lui Nor a sfâşia.
Alexandra: „Nor, eu cu tine serios doresc a vorbi. Nu ştiu cum adevărul pot a-ţi rosti”.
Nor: „Tu poţi să-mi spui orice, încredere în tine mereu eu voi avea, tu eşti lumina mea”
Alexandra: „Eu, haină sunt în suflet, o taină ţi-am ascuns. Eu am greşit în ceea ce te priveşte, ruşine în faţa ta îmi este. Eu pe Dragoş îl iubesc, într-o lună cu el mă voi mărita”.
Nor, o lovitură în inimă simţi, totul în jurul lui era pierzanie, loviturile ţăranului Costică păleau în faţa cuvintelor care i-au sfărâmat inima. Pe spate, rănile de la biciul ţăranului încă mai dureau, ar fi vrut ca usturimea lor să se înteţească de o mie de ori, lovitura trădării să înceteze. Zeii, în ceruri supăraţi erau, plânsete şi jale pentru suferinţa lui Nor aceştia purtau. Împărăteasa, focul din piept lui Nor i-ar fi stins, însă putinţă aceasta nu avea, viaţa de pământean trebuia să decurgă fără intervenţia divină.
După o lună, nuntă mare se făcu, tot satul a fost invitat pentru a participa la sărbătoarea unirii celor două suflete. Alexandra pe Nor la ea îl chemase pentru ca de păcate sufletul să şi-l cureţe.
Alexandra: „Pe mine mă poţi ierta? Binecuvântarea ta de la tine aş dori să primesc”.
Nor: „Eu sunt ceea ce sunt, ce mereu va dăinui, iubirea pentru tine în sufletul meu o voi purta. Te iert pentru că te iubesc, binecuvântare din inimă îţi voi da”.
Alexandra: „Tu nu eşti om! Cum de răutatea şi răzbunarea în mâinile tale nu se regăsesc. Cât rău ţi-am făcut, eu inima ţi-am secătuit”.
Nor: „Om sunt, carne şi oase în mine stăruiesc. Tu, un cadou măreţ în tolba mea cea mare ai pus, iubirea este cea care mi-a umplut pe jumătate sacul”.
Alexandra a rămas pe gânduri la vorbele pline de tâlc ale lui Nor, totul a luat o nouă turnură în mintea ei care până atunci a mers doar pe o singură linie. Să fie Nor marea iubire a vieţii ei? Să-i fi dat drumul singurului bărbat care o putea face fericită?
În noaptea nunţii, Nor îşi făcuse bagajul şi către noi zări porni. Când a ajuns pe deal, locul de unde se putea vedea tot satul, acesta a început a dansa. Hainele după el acestea le lepăda, dansul deveni frenetic, către fraţii lui zeii acesta zâmbea. Gustase din cadoul cel mai de preţ pe care oamenii îl primise, iubirea era cea care pe Nor îl schimbase. Ore întegi, Nor din dans nu se oprise, zeii ninsoare de stele căzătoare asupra Pământului cerneau.
Andrei Ghiţă
