Cu cât pătrundem mai adânc în pântecele spaţiului cosmic, cu atât devine mai limpede cî natura Universului nu poate fi pe deplin
înţeleasă şi desluşită numai prin inspectarea galaxiilor spiralate sau prin observarea supernovelor aflate la milioane de ani lumină depărtare. Această esenţă rezidă în ceva mai profund decât atât; implică însăşi viaţa şi pe noi toţi.
Cele doua fante
Înţelegerea naturii reale a lumii i-a obsedat deopotrivă pe filosofi şi pe oamenii de ştiinţă timp de milenii. Cu trei sute de ani în urmă, adeptul curentului empiric George Berkeley a contribuit la realizarea acestui tablou cu o observaţie pe cât de simplistă pe atât de interesantă: singurul lucru pe care suntem capabili să îl percepem îl reprezintă tocmai propriile noastre percepţii. Altfel spus, conştientul este matricea prin care înţelegem şi aprofundăm lumea şi Cosmosul. Culoarea, sunetul, temperatura şi celelalte aspecte asemenea lor există numai ca forme de percepţie în mintea noastră şi nu ca nişte esenţe absolute. În cel mai limpede sens al lucrurilor, nu putem fi câtuşi de puţin cu adevărat siguri de un univers exterior nouă.
Filosoful irlandez George Berkeley (1685 – 1753), autorul faimosului aforism Esse est percipi (A exista inseamna a fi perceput)
Timp de secole, oamenii de şstiinţa au privit argumentul lui Berkeley ca pe o manifestare anexa ştiinţei, de ordin fiolosofic şi au continuat să construiască modele fizice bazate pe presupunerea unui univers separat, “undeva acolo”, în care fiecare dintre noi a venit cumva şi la un moment dat. Aceste modele presupun existenţa unei realităţi esenţiale care dăinuie independent de noi. Totuşi, începând cu anii ’20 ai secolului XX, experimentele de fizică cuantică au demonstrat constant opusul acestor teorii, insistând ca lumea din jur, realitatea, depind de activitatea observării lor. Acest lucru este poate cel mai bine ilustrat de faimosul experiment al celor două fante.
Atunci când cineva urmareste o particula subatomică (un electron sau un foton, spre exemplu) îndreptându-se către cele două despicături verticale şi paralele dintr-o placă, particula se comportă asemenea unui proiectil, trecând printr-una dintre găuri. Dar dacă nimeni nu observă particula, aceasta dezvolta un comportament similar cu cel al undelor, care pot manifesta toate combinaţiile posibile de trecere prin fante, inclusiv traversarea lor de aceeaşi undă prin ambele găuri simultan.
Unii dintre cei mai renumiţi fizicieni au descris aceste rezultate ca fiind atât de încâlcite şi speculative încât sunt imposibil de inţeles plenar, dincolo de spectrul metaforic, la nivel vizual şi lingvistic.
Însă adepţii mecanicii cuantice nu s-au lăsat intimidaţi nici de rezultatele experimentului şi nici de decretele fizicienilor. Ca urmare a constatărilor furnizate de experimentul celor două fante, entuziastii fizicii cuantice opun presupunerii unei realităţi care preceda viaţa şi o creează chiar o imagine biocentrică a realităţii. În această perspectivă, viaţa – şi în special conştientul – crează universul şi nu invers, iar acesta din urmă nu ar putea exista în lipsa ei.
Particule corelate
Mecanica cuantică reprezintă cel mai plastic mod al fizicienilor de a descrie lumea atomului, dar aduce cu sine şi unele dintre cele mai tulburătoare argumente, conform cărora percepţia conştientă este parte integrată a manifestării Universului. Teoria cuantică ne spune ca un mic obiect neobservat – un electron sau un foton – exista numai într-o stare difuză, impredictibilă, fără o locaţie sau o mişcare bine definite, până în momentul în care este observat. Este vorba despre faimosul principiu al incertitudinii apartinându-i lui Werner Heisenberg, (Fizicianul german (1901 – 1976), autorul principiului incertitudinii: două proprietăţi fizice pereche – de exemplu, spatiu şi timp – nu pot fi cunoscute cu aceeaşi precizie, cu cât mai precis este cunoscuta una, cu atât mai puţin detaliat va fi definită cealaltă).
Numai privind un obiect de o asemenea factură, natura sa se modifică. Experimentele sugerează ca simplă cognitie din creierul experimentatorului este suficientă pentru a altera funcţia unei unde şi a transforma posibilul în real. Atunci când particulele sunt create în pereche – de exemplu, doi electroni într-un atom, care se mişca sau se rotesc împreunuă – fizicienii le numesc “corelate”. Datorită conexiunii lor intime, particulele corelate împărtăşesc funcţia undei. Atunci când măsurăm o particula şi ca atare îi influenţăm funcţia de unda, şi functia de undă a celeilalte particule se alterează instantaneu la rândul ei. Dacă un foton este observat având o polarizare verticală (undele lui se mişca într-un singur plan), actul observarii sale cauzează în cazul celuilalt trecerea instantanee de la o undă probabilă şi nedefinită la un foton propriu-zis cu polaritate orizontală – chiar dacă cei doi fotoni s-au îndepărtat mult unul de celălalt.
În anul 1997, fizicianul Nicolas Gisin de la Universitatea din Geneva a trimis doi fotoni corelati de-a lungul unor fibre optice până când au ajuns la o distanţă de peste 10 kilometri unul de celalălt.
Un foton a lovit atunci o oglindă parţial reflectorizantă şi parţial transparentă, având de ales ori să fie reflectat ori să pătrundă. Detectorii au înregistrat această activitate şi indiferent de acţiunea sa, geamănul sau prin corelare performă de fiecare dată acţiunea complementară. Comunicarea dintre cei doi fotoni s-a petrecut de cel puţin 10.000 ori mai repede decât viteza luminii. Se pare că informaţiile cuantice călătoresc instantaneu, nelimitate de constrângerile externe – nici măcar de viteza luminii. De atunci, alţi cercetători au repetat şi au rafinat experimentul lui Gisin. Astăzi, nimeni nu contesta natura imediată a relaţiei dintre particulele de lumină sau de materie, sau chiar între cluşteri întregi de atomi. Înaintea acestor experimente, cei mai mulţi fizicieni creadeau într-un Univers obiectiv şi independent şi chiar şi astăzi se mai agaţă de presupunerea că starea fizică există ca absolută în anumite sensuri, înainte de a fi măsurată.
Universul biocentric
Multe trăsături fundamentale, forţe şi constante fizice – precum încarcarea electronilor sau forţa gravitaţională – fac să pară ca totul referitor la starea fizică a Universului a fost special croit pentru viaţă. Unii cercetatori denumesc aceasta revelaţie principiul Goldilocks, deoarece cosmosul nu este nici “prea-prea”, nici “foarte foarte”, ci “tocmai potrivit” pentru viaţă. Pentru moment există numai patru explicaţii pentru acest mister. Primele două oferă puţine date din perspectivă ştiinţifică. Una dintre ele vizează pur şi simplu argumentul unei incredibile coincidente, iar cealaltă spune că “Dumnezeu este responsabil de tot ce ne înconjoară”, decret care nu explică mai nimic chiar şi dacă are valoare de adevăr.
Principiul Goldilocks, inspirat din povestea pentru copii cu acelasi nume (Goldilocks and The Three Bears, Bucle de Aur şi cei trei ursuleti), popularizată în 1837 de varianta lui Robert Southey
A treia explicaţie invoca un concept denumit “principiu antropic”, articulat prima oară de astrofizicianul Brandon Carter de la Cambridge, in anul 1973. Acest principiu susţine că trebuie să descoperim condiţiile adecvate vieţii in Univers, pentru că dacă această viaţă nu ar exista, nici noi nu am fi aici să putem căuta aceste condiţii. Unii cosmologi au încercat să combine principiul antropic cu teoriile recente care sugerează ca universul nostru este doar unul dintr-o vastă multitudine de universuri, fiecare cu propriile lui legi fizice. Astfel, nu ar fi deloc surprinzător ca unul dintre aceste universuri să aibă calităţi potrivite pentru viaţă. Însă, până acum, nu există vreo dovadă directă de niciun fel, în această direcţie.
Timpul şi spatiul din noi
Ultima explicaţie a caracterului optim al Universului este biocentricitatea, care susţine ideea conform căreia Universul este creat de însăşi viaţa din el şi nu invers. Aceasta este o explicaţie şi o extensie a principiului antropic descris de fizicianul John Archibald Wheeler, un discipol al lui Einstein, fizicianul care a formulat pentru prima dată şi a definit termenii “gaura de vierme” şi “gaura neagră”. Chiar şi elementele fundamentale are realităţii fizice, spaţiul şi timpul, susţin puternic o bază biocentrică a cosmosului. Potrivit biocentrismului, timpul nu există independent de viaţa care îl sesizează.
Realitatea timpulului a fost mult timp contestată de o ciudată alianţă a filosofilor şi fizicienilor, sub argumentul că trecutul există numai sub forma unor idei în mintea noastră, ele însele evenimente neuroelectrice care se întâmplă strict în momentul prezent. Fizicienii notează că niciunul dintre modelele lor de lucru, de la legile lui Isaac Newton până la mecanica cuantică, nu descriu cu adevărat natura timpului. Ideea de bază este aceea că, de fapt, nu este necesară nicio entitate a timpului şi că aceasta nu joacă vreun rol în ecuaţiile lor. Atunci când vorbesc despre timp, ei îl descriu în mod inevitabil în termeni de schimbare. Dar schimbarea nu este totuna cu timpul.
Toate aceste lucruri sunt perfect coerente din perspectiva biocentrică. Tot ceea ce noi percepem este activ şi în mod repetat reconstruit în mintile noastre de către un vartej informaţional. În această acceptiune, timpul poate fi definit ca suma stărilor spaţiale percepute de minte. Şi atunci ce este real? Dacă o imagine mentală este diferită de cea anterioară, este diferită şi punct. Putem asocia această schimbare cu termenul “timp”, dar acest lucru nu înseamnă că există o matrice invizibilă unde schimbările se petrec. Este pur şi simplu metoda noastră de a da un sens lucrurilor. Îi privim pe cei apropiaţi nouă cum îmbătrânesc şi mor şi presupunem că o entitate exterioară nouă, denumită timp, este responsabilă de această “crimă”.
Dar există o anumită intangibilitate şi a spaţiului. Nu îl putem lua şi duce în laborator. Asemenea timpului, spaţiul nu este nici fizic, nici fundamental real. Mai degrabă, este un mod de interpretare şi de intelegere. Este parte din programarea mentală a oricărui animal care modelează senzaţiile în obiecte multidimensionale. Cei mai mulţi dintre noi încă mai gândesc că Newton, privind spaţiul ca pe un fel de recipient fără pereţi. Dar noţiunea noastră despre spaţiu este falsă.
1. Distanţele dintre obiecte variază în funcţie de condiţii precum gravitaţia şi viteza, după cum descrie teoria relativităţii a lui Einstein, deci nu există o distanţă absolută între oricare două lucruri.
2. Spaţiul gol, aşa cum este descris de mecanica cuantică, nu este de fapt gol, ci plin de potenţiale particule si câmpuri.
3. Teoria cuantică aruncă o umbră de îndoială chiar şi asupra ipotezei ca obiectele aflate la distanţă sunt cu adevărat separate, de vreme ce particulele corelate se pot manifesta la unison chiar şi atunci când sunt despărţite de lungimea unei galaxii (vezi capitolul de mai sus).
În viaţa de zi cu zi, spaţiul şi timpul sunt iluzii inocente. Problemele se ridică numai pentru că, tratând aceste aspecte ca pe unele fundamentale şi independente, ştiinţa îşi stabileşte un punct de plecare complet greşit pentru investigarea naturii realităţii. Cei mai mult cercetători încă mai cred că pot construi, dintr-o parte a naturii, cea fizică, fără cealaltă, viul. Prin înclinaţie şi antrenament, aceşti oameni de ştiinţă sunt obsedaţi de descrierile matematice ale lumii, dar nu se opresc să privească un lac şi să-i urmărescă mişcarea şi fauna. Toate acestea fac parte dintr-un răspuns mai măret…
Cuanta macroscopică
Studiile cuantice recente ajută la ilustrarea a ceea ce noua ştiinţă biocentrică reprezintă. Cu numai câteva luni în urmă, Nicolas Gisin a anunţat o nouă găselniţă a experimentului sau de corelare şi crede că, în acest caz, rezultatele pot fi vizibile cu ochiul liber. La Universitatea din Viena, lucrul cu molecule uriaşe denumite “buckyballs” (vezi desen, jos), al lui Anton Zeilinger impinge realitatea cuantică mai aproape de lumea macroscopică. Într-o aplicaţie interesantă a activităţii sale, nu doar lumina, dar chiar o mică oglindă care o reflectă, devine parte a unui sistem cuantic de corelare, unul de miliarde de ori mai mare decât o “buckyball”. Dacă experimentul propus va sfârşi prin a confirma ideea lui Zeilinger, el ar putea, de asemenea, confima ca efectele cuantice se aplica şi obiectelor la scară umană.
Biocentrismul ar trebui să deblocheze cuştile în care ştiinţa, mai ales cea occidentală, s-a inchis singură. Permiţând accesul observatorului în ecuaţie, se vor deschide noi posibilităţi de înţelegere a cognitiei, de la dezvăluirea naturii conştientului la dezvoltarea maşinăriilor de gândire care să experimenteze lumea aşa cum noi înşine o facem. Biocentrismul ar trebui, de asemenea, să ofere o bază mai puternică pentru rezolvarea problemelor asociate cu fizica cuantică şi cu Big Bang-ul. Acceptarea timpului şi a spatiului ca forme de percepţie animală (biologică), mai degrabă decât ca pe obiecte fizice exterioare, oferă un nou mod de înţelegere a tot ceea ce ţine de microcosmos (cum ar fi motivul pentru care se produce rezultatul ciudat din exeprimentul celor două fante) până la forţele, constantele şi legile care modelează Universul, informează Descoperă.ro.
Mai presus de orice, biocentrismul oferă un mijloc mai promiţător de a aduce laolaltă toate ştiintele fizice, aşa cum oamenii de ştiinţă au încercat să facă încă de la teoriile eşuate ale câmpurilor lui Einstein, de acum opt decenii. Până nu vom recunoaşte rolul esenţial al biologiei, încercările noastre de a unifica cu adevărat Universul vor rămâne un tren spre nicăieri. D.D.
