Substantivul „încredere” provine din verbul „a crede”, respectiv „a crede în ceva sau în cineva”. Credinţa este deci baza sentimentului de încredere. Opusul încrederii este îndoiala.
La modul obişnuit şi general încrederea este o atitudine atât raţională, cât şi emoţională, a unei persoane faţă de o alta, care are anumite caracteristici ce se întrepătrund cu sistemul de valori al celeilalte persoane. Încrederea se bazează pe analiza unor acţiuni, activităţi, însuşiri proprii (încrederea în sine) sau ale altora, în urma cărora se formează convingerea că acele acţiuni sunt corecte şi conforme sistemului de valori al celui ce analizează.
Fiinţa umană are în mod spontan tendinţa de a relaţiona cu alte fiinţe umane, de a comunica, de a-şi exprima sentimentele, gândurile, emoţiile etc. altor fiinţe umane iar atunci când există afinitate, sinceritate şi libertate în exprimare între două sau mai multe fiinţe umane aceste lucruri conduc, implicit, la apariţia încrederii pe care o putem acorda sau câştiga.
Pe baza caracteristicilor analizate, ale persoanelor cu care relaţionăm, se formează simpatii, antipatii, credinţe etc. Astfel, acordăm încredere unor persoane sau câştigăm încrederea altora în noi. (A.M.)
