Speranţa este mica lumină pâlpâitoare care se află la capătul tunelului sufletelor noastre atunci când pretutindeni în jurul nostru se află doar beznă.
Scriitorul Edmond Rostand spunea: „MAI ALES NOAPTEA ESTE FRUMOS SĂ CREDEM ÎN LUMINĂ!“. Atunci când ne simţim singuri, atunci când suntem bolnavi şi abandonaţi, atunci când suferim foarte tare, atunci când suntem foarte trişti, reuşim să ieşim din prăpastia în care ne aflăm numai pentru că suntem capabili să nu ne pierdem speranţa. Umanitatea evoluează ca şi cum ar fi ghidată de acest sui generis steag invizibil care se află în străfundul sufletelor noastre numai pentru că bărbaţii, femeile şi copiii nu şi-au pierdut speranţa în niciuna dintre situaţiile cele mai cumplite cu care s-au confruntat. Întocmai ca o plantă fragilă, speranţa are nevoie de o anumită îngrijire şi tocmai de aceea ea trebuie să fie cultivată. Speranţa este mica floare ce se află pe planeta sa pustie şi pe care Micul Prinţ o udă fără încetare pentru ca ea să trăiască şi să fie un martor necesar al iubirii.
Scriitorul francez Anatole France spunea: „NUMAI ATUNCI CÂND CREDEM CU PUTERE ÎN TRANDAFIRI, ÎI FACEM SĂ ÎNFLOREASCĂ MULT MAI REPEDE“. Prin atenţia fermă, constantă şi plină de iubire pe care o focalizăm asupra fiinţelor, asupra situaţiilor, asupra lucrurilor şi chiar asupra noastră înşine, evoluţia devine fecundă, progresul înmugureşte în mod gradat şi pretutindeni în jurul nostru Creaţia începe să reînflorească. Dincolo de aparenţe, speranţa, fie ea chiar şi foarte puternică, a unei vieţi mai bune nu este suficientă. Mai mult decât atât, este necesar să ştim să ne făurim această existenţă la care aspirăm şi pentru aceasta trebuie să şi acţionăm aşa cum se cuvine fără a înceta să visăm şi să aspirăm. Altfel spus, aceasta implică să ştim să ne formăm şi să ne revoluţionăm pe noi înşine. (A.M.)
