Ţara este condusă – se ştie, se vede cu ochiul liber – prin ordonanţe de urgenţă, de către un Guvern care are premier doar cu numele. Chiar din această simplă observaţie putem concede că este vorba de strâmbătate şi de fals – dominantele autoritare ale activităţii unui Executiv debil, având în frunte un preşedinte de ţară autoritar şi plin de toane, contrazicându-se frecvent, aşa cum şi Cabinetul moşit de el o face, spre disperarea adevăraţilor specialişti – fie că ei sunt jurişti, economişti, sociologi sau pedagogi.
Românii acceptă această situaţie cel puţin ciudată, fără a da semne de mirare sau de enervare. Pur şi simplu, nu prea le pasă. Atitudinea lor este speculată cu abilitate de guvernanţi (este, de fapt, singurul lucru la care se pricep cu adevărat: înşelătoria pe bani publici), care îşi pun degrabă în practică planurile lor, atent elaborate, de falimentare a ţării în propriul lor profit.
S-a spus, iniţial, prin ianuarie, şi chiar de către şeful statului (şi atunci premier în exerciţiu) că ţara n-are nevoie de bani din împrumuturi, şi cu atât mai puţin de la FMI. Repede, suspect de repede, optica s-a schimbat. România a fost îndatorată fără să ştie, până astăzi, în ce condiţii şi de ce. Prima tranşă de împrumut aproape că s-a evaporat, luând calea băncilor străine. Între timp, se vorbeşte de alte credite.
Iar dările noastre către stat au crescut, a apărut şi impozitul forfetar, şi, acum, colac peste pupăză, „Prima Casă”, o megaafacere care nu contribuie la crearea de noi locuri de muncă, ci se îndreaptă tot spre domeniul imobiliar, socotit – profund eronat, în concepţia specialiştilor – drept motorul economiei româneşti. Când un stat garantează un miliard de euro pentru nişte locuinţe deja existente (multe dintre ele se află în blocuri vechi), oferind bani pe tavă unor bănci care nu fac niciun efort pentru asta, numai în criză nu poţi spune că te afli.
De partea cealaltă, profesorii nu-şi primesc salariile nici la timp, nici întregi, lumea medicală se plânge că nu mai există tipizate pentru reţetele compensate – totul arată delăsare şi harababură. Prezent, ca invitat al controversatului Culiţă Tărâţă, în Insula Mare a Brăilei, Traian Băsescu a făcut constatarea, după cinci ani de mandat, că pământul este prost lucrat în România, ţara cu cea mai mică producţie agricolă din Uniunea Europeană. Faptul vorbeşte de la sine despre atenţia acordată până acum de preşedinte problemelor satului românesc, prin care sat merge doar să petreacă, să schimbe clopul cu pălăria cu pene de păun, să bea palincă ori să guste brânză. Ar mai trebui ca acelaşi preşedinte să mai meargă şi niţeluş pe jos, prin Capitală, şi să constate câte scări rulante de la staţiile de metrou sunt înţepenite ori urmează a fi înlocuite la paştele cailor, pentru a putea declara, liniştit, că îşi cunoaşte ţara, cât de cât, după o jumătate de deceniu de când pretinde a o şi conduce.
Dar toate anomaliile despre care scriu şi am tot scris – desigur, nu doar eu, ci mii de alţi slujitori ai presei – au prins a fi privite, de către majoritatea concetăţenilor noştri, ca lucruri normale. La fel de normale ca faptul că Parlamentul României este considerat cea mai coruptă instituţie din ţară, iar Guvernul – cea mai puţin transparentă. O altă strâmbătate – şi un fals, totodată – este faptul că Biserica rămâne cea mai credibilă instituţie, urmată de Armată. Gândul mă duce, cumva, la Evul Mediu (deloc întâmplător). Biserica o fi demnă de încredere, căci e sălaşul Domnului, dar nu cred că de aceeaşi încredere se bucură şi slujitorii ei. Iar încrederea într-o Armată invizibilă, înfometată şi minusculă este la fel de neîndreptăţită.
Trăim, altfel spus, într-un spaţiu şi într-un timp anapoda. Şi trăim cam în scârbă, indiferenţi nu doar faţă de bazaconiile pe care un Executiv anapoda de tot le impune, ci şi unii faţă de alţii. Ba chiar faţă de noi înşine. E o înstrăinare care ne va costa imens.
Ne va costa pierderea raţiei noastre – oricât de redusă ar fi ea – de fericire.
Horaţiu Vlăsceanu
