Chiar dacă nu e întotdeauna lesne de observat (datorită cameleonismului transformat, în timp, într-o a doua natură sau măcar în instinct de conservare), poate fi, totuşi, sesizată la răstimpuri tentaţia politicienilor ajunşi la putere spre autoritarism, spre folosirea discreţionară a puterii dobândite sau, mai rău, a aceleia pe care doar îşi închipuie că ar avea-o, dar de care încearcă să dispună ca şi cum ar deţine-o cu adevărat, şi nu doar în închipuirea lor aprinsă.
Cei ajunşi în vârful unor ierarhii se simt puternici (fără a fi, în realitate) şi ţin morţiş să arate asta. Aşa a încercat Traian Băsescu să conducă, dincolo de atribuţiile cuprinse în fişa postului său, Guvernul, până când a constatat că, în urma adoptării măsurilor dispuse de el în (relativ) secret, s-a ales praful de tot – de la nivelul de trai al populaţiei până la starea mizerabilă a şcolii şi a turismului românesc. Până şi Emil Boc (culmea!) a vrut să-şi arate muşchii în faţa băncilor străine, eşuând în hohotul dispreţuitor de râs al acestora. Pe scurt, niciun ministru din actualul Executiv n-a arătat până acum că ştie ce are de făcut şi că are competenţa de-a face exact ceea ce trebuie. Ei reprezintă, în fond, forţele neputinţei.
Ţara întreagă a alunecat în haos şi nu-şi mai găseşte drumul de ieşire la liman. Criza a devenit scuză general-valabilă, prilej de totală stagnare, în batjocură, şi de bancuri, aşa cum apăreau ele şi se răspândeau imediat acum peste două decenii, după ce ne achitasem datoria externă. Singura diferenţă, esenţială, este că acum nici nu ştim precis la ce folosesc imensele împrumuturi făcute, nici cum şi cât ne vor afecta viaţa, iar până când le vom plăti avem a înghiţi până la sactisire amarul anecdotelor de care ne prefacem a ne amuza acum.
Neputinţa Cabinetului Boc se naşte din nepricepere, din ură şi din dorinţă de răzbunare. Nepriceperea este cea mai vizibilă. S-au tot dat termene, s-au făcut promisiuni, dar nu se întâmplă, de fapt, nimic. Descentralizarea este doar o băsmuială fără început şi sfârşit, iar modernizarea ţării rămâne aceeaşi de neatins Fată Morgana. Cum să îndrăzneşti, măcar, a visa la performanţă în Învăţământ, de pildă, cu Ecaterina Andronescu la pupitru? Sau în Justiţie de calitate cu Predoiu? Sau la…, sau la…, cu inşi submediocri precum Nica, Diaconescu, Stânişoară, Bazac, Berceanu, Nemirschi, Videanu, Ilie şi Marian Sârbu sau amorezul tomnatic Gabriel Sandu, ca să nu mai vorbim de sfertodocţi ca Udrea, Ridzi sau Pogea.
Neputinţa naşte mânie (la Băsescu – dezamăgire sau, după caz, asumarea, fără vreo urmare, a erorilor, tot mai numeroase şi mai grave), iar de aici până la ură nu-i decât un pas. Guvernul a ajuns să-i urască pe români, şi nu doar pe cei care se afişează ca opozanţi ai samavolniciilor inepte ale actualei puteri bicefale. Îi ameninţă permanent, îi terorizează arătându-le spectrul sărăciei şi-i sfidează afirmându-şi solidaritatea cu aceia cărora, lunar, le subţiază veniturile, inventând mereu alte tâmpe motive, în vreme ce lor, puternicilor neputincioşi, nimic rău nu li se întâmplă.
Pasul imediat următor e răzbunarea. Aşa s-a născut ordonanţa prin care au fost politizate conducerile tuturor instituţiilor din teritoriu, înlocuindu-se mulţi specialişti autentici cu activişti diletanţi, lipitorii de afişe de ieri trezindu-se, peste noapte, mari şefi pe te miri unde, proces nefast, aflat în plină şi dramatică desfăşurare. Toate acestea sunt demonstraţii de forţă ale unor neputincioşi, care n-au trecut vreodată prin furcile caudine ale unui concurs drept şi sever, dar care se prefac a-i evalua pe alţii, zdrobind destine şi promovând impostura.
Un prieten, mereu pus pe glume până de curând, îşi botezase televizorul „cavoul lui Băsescu”, calul de lemn al copilului – „inteligentul Boc”, iar puşculiţa-porc – „cinstitul Blaga”. M-a sunat deunăzi pentru a-mi spune că a renunţat la cele trei obiecte, prin azvârlire la gunoi; dar pentru că i-a rămas, fiindu-i în fire, simţul umorului, şi-a vărsat focul pe papagalul guraliv şi nevinovat, schimbându-i drăgălaşul nume de Coco în Geoană.
Hanibal Giurgescu
