Toţi oamenii tind să facă performanţă în domeniile în care evoluează. Dacă această performanţă este însoţită şi de bucuria lucrului făcut de plăcere, atunci cu atât mai bine. Din păcate, suntem tributari lui „trebuie” şi încercăm să obţinem ce ne-am propus, neţinând cont de nimic în atingerea scopurilor propuse.
Astfel, de mici suntem supuşi presiunii lui „trebuie” şi chiar în calitate de adulţi, simţim că facem o mulţime de lucruri, doar pentru că aşa spun alţii. Genul acesta de activitate, făcută împotriva concepţiilor proprii despre subiect, duce în general la ceea ce se cheamă disonanţa cognitivă. Constrângerile de orice fel, nu sunt plăcute şi sunt generatoare de stres, iar modul în care noi gestionăm stresul, face diferenţa între indivizi în cadrul adaptării sociale. Abuzul fizic, este totdeauna însoţit de abuzul emoţional, dar de cele mai multe ori abuzul emoţional, este folosit în mod inconştient pentru a ne impune în competiţia socială în care suntem angrenaţi ca indivizi.
Ca psiholog, am văzut o mulţime de copii abuzaţi emoţional de părinţii lor, care-i fac cum le vine la gură, pentru tot felul de lucruri uneori minore. Sigur, dojana părintească nu trebuie să lipsească din educaţia copilului, dar să nu fie excesivă. Copiii îţi însuşesc epitetele cu care-i gratulează părinţii şi fac acest lucru în mod inconştient, dar tocmai de aceea efectul asupra stimei de sine şi a încrederii copilului în sine este devastator pe termen lung. Cunoaşteţi ca şi mine părinţi care în cel mai fericit caz îşi fac copilul prost tâmpit, greu de cap etc., alţii ţin să fie veşnic nemulţumiţi de evoluţia şcolară a copilului lor, de la care vor tot mai multă performanţa, comparându-l cu alţi copii, chiar cu fraţi mai mari sau mai mici şi inducând un raport nefiresc între copii. Alţii, pur şi simplu îi ignoră trebuinţele copilului şi lasă în totalitate educaţia pe seama şcolii, sau a profesorilor care meditează copilul. Sunt atâţia copii care nu funcţioneză cum trebuie, doar pentru faptul că mama şi tata i-au tot spus că nu poate, că este prost, că el nu este bun de nimic, că este greu de cap şi astfel, toate aceste caracterizări au devenit etichete pentru copil.
Ca într-o veritabilă nevroză socială, ne repezim ca părinţi să le ocupăm timpul copiilor, cu tot felul de activităţi care mai de care mai „necesare“ pentru evoluţia sa ulterioară, dar uitam că le-am furat copilăria. Văd din păcate o mulţime de copii obosiţi la 13-14 ani, saturaţi de sarcini şi obligaţii, abuzaţi emoţional de o societate care are ca etalon valoric banul şi acumulările materiale, iar ei se pierd într-o imensă depresie şi deziluzie existenţială.
Soluţia ar trebui să vină în primul rând din calitatea, nu cantitatea timpului petrecut cu copiii noştri, din actul de comunicare emoţională între părinte şi copii, dar mai ales din înţelegerea nevoilor sale, în funcţie de vârsta şi mediul în care trăieşte copilul.
Psiholog,
DRAGOTOIU ADRIAN
