Conform celor mai recente măsurători, stratul atmosferic marţian are grosimea de 11 kilometri (cu 5 kilometri mai mult decât cel terestru) şi este compus din dioxid de carbon (95%), azot (3%), argon (1,6%), oxigen şi apă (în proporţii nesemnificative).
Solul este acoperit, astăzi, în mare parte, de o pânză groasă de praf, de unde şi culoarea portocalie a planetei. Marte cunoaşte două anotimpuri – vara, când temperatura urcă până la maximum 20 de grade Celsius, şi iarna, când coboară sub -20 de grade Celsius. Trecerea de la un anotimp la altul se face brusc şi este însoţită de vânturi puternice (400 km/h). În anotimpul rece, 25% din suprafaţa planetei este complet îngheţată, iar cerul e plin de nori de gheaţă uscată, aşa cum arată o fotografie realizată de roverul Opportunity, anul trecut.
O zi marţiană are 24 de ore şi 39 de minute. Primul indiciu care întăreşte ipoteza că pe Marte a existat sau încă există viaţă a fost furnizat în luna martie a anului 2004, când orbiterul Mars Express a raportat o bruscă creştere a concentraţiei de metan în atmosferă. Sursa acestui gaz instabil putea fi o intensă activitate vulcanică, impactul cu o cometă sau existenţa vieţii sub forma unor microorganisme numite metanogene (producătoare de metan). Întrucât pe Marte nu mai există vulcani activi, iar ciocnirea cu o cometă nu ar fi scăpat radarelor orbiterului, singura ipoteză plauzibilă rămâne existenţa organismelor metanogene.
Graţie datelor incontestabile strânse de Mars Express, astăzi foarte mulţi oameni de ştiinţă reconsideră expertiza din anii ’70 care a născut controversa Viking. În 1976, sondele Viking ajunse pe Marte au efectuat mai multe operaţiuni menite să stabilească dacă acolo există sau nu viaţă. Mare parte a acestor operaţiuni au avut rezultate pozitive, Viking 1 şi 2 descoperind o varietate covârşitoare de microorganisme marţiene. Mai apoi, numeroşi cercetători au contestat calitatea operaţiunilor, iar comunitatea ştiinţifică s-a împărţit în două, entuziaştii acordând credit misiunii Viking, scepticii desfiinţând programul marţian. Se pare că specialiştii care au afişat o poziţie mai nuanţată, de mijloc, au fost cei care au avut dreptate.
Între timp, Spirit şi Opportunity, cele două rovere care de doi cutreieră cu paşi de melc solul marţian, aduc noi şi noi dovezi că Planeta Roşie nu este atât de moartă pe cât pare. Fapt normal dacă se ţine cont că în misiunile de cercetare a Planetei Marte agenţiile spaţiale au investit de 10 ori mai mult decât în misiunile selenare. Wishful thinking ştiinţific, sau strângere temeinică de dovezi pentru executarea unui plan bine gândit? Cert este că, la sfârşitul anului 2004, preşedintele american George W. Bush a lansat Vision for Space Exploration, un soi de cincinal spaţial care aloca agenţiei spaţiale americane fonduri uriaşe pentru accelerarea studierii Planetei Roşii.
Mare parte din acest plan nu a ajuns la cunoştinşa publicului, dar prezenţa termenilor de colonizare şi terraformare, alături de anunţarea unor noi misiuni (până în 2020, câte una la doi ani), a încins imaginaţia tuturor iubitorilor de SF. Şi nu numai. Pe parcursul anului, vom vedea ce va urma (în 2009 este programată cea mai amplă misiune marţiană de până acum, Phoenix).
Ovidiu Topală
