În sâmbăta care a trecut, am fost la Muzeul Ţăranului Român pentru a-mi bucura privirile cu exponatele aduse de colecţionari din toată ţara la primul târg de antichităţi ţărăneşti organizat vreodată în Capitală.
Am avut ce vedea şi la ce tânji, în condiţiile în care preşurile mi-au întrecut cu mult puterea de închipuire. În apropierea mea, o pereche de turişti englezi (foarte mulţi străini şi-au îndreptat paşii spre acolo, din curiozitate firească) vorbea în şoaptă. Erau nedumeriţi de ce, la ora deschiderii porţilor, nu fusese totul gata, organizatorii se agitau, iar expozanţii încă nu isprăviseră de descărcat obiectele aduse – atenţie! – spre vânzare. Am zâmbit amar auzindu-le remarcile – nu răutăcioase sau indignate, ci sincer mirate. Eu, ca unul de-al locului, am fost, de destulă vreme şi în repetate rânduri, vaccinat împotriva defectelor tipic româneşti, aşa că am devenit mai insensibil, aproape imun la ele.
Din păcate. Nu mai observ nici maşinile suite pe trotoarele transformate în pieţe volante, sub ochii poliţiştilor comunitari din sectoarele lui Vanghelie sau Piedone (cei care-l recomandă, zâmbind de pe bannere, pe Severin ca europarlamentar), nu mă mai suprind nici mormanele de gunoi adunate pe la colţuri de stradă, nici litoralul, pe cât de murdar şi de nepregătit pentru turism, pe atât de plin de români afectaţi profund de criza economică, nici măcar faptul că – din lipsă de dotări, probabil – meteorologii nu mai ghicesc starea de mâine a vremii nici măcar cât proverbialul, pe timpuri, Nicolae Topor sau cât o bătrânică reumatică.
Dar, orice mi s-ar spune şi orice aş vedea prin oraşele ţării, refuz să accept că aceasta este, cum e la modă să zici azi, „România reală”. Este doar, mă încăpăţânez să cred, România vizibilă, mutilată de grobianism, de prost-gust, de nesimţire, după modelul oferit şi patentat, în timp, de potentaţii noştri. Neamul românesc – ramura lui curată, impresionantă prin devotament şi trudă, care nu e chiar aşa firavă cum s-ar putea crede la o primă şi iute vedere – opune o rezistenţă tăcută, dar dârză (cum a învăţat într-o întreagă istorie) mitocăniei, primitivismului şi snobismului ostentativ.
Tot mai mulţi dintre oamenii obişnuiţi, cuminţi, harnici, destoinici, şi-au refăcut casele bătrâneşti sau au cumpărat unele modeste, pe care le-au renovat, în care duc o limpede existenţă dincolo de aglomeraţia agresivă, de zgomot, de smog, de stres, de ifose. Ştiu asta de la mulţi prieteni şi cunoscuţi care au ales să locuiască pe la margini de oraş sau chiar la ţară, întemeindu-şi gospodării mici, dar bine rostuite, în spatele gardurilor vopsite cu grijă, acolo unde frumuseţea grădinilor lucrate cu drag este de-a dreptul mişcătoare.
E suficient, pentru a surprinde fenomenul în amploarea şi diversitatea lui, să răsfoiţi revistele, tot mai numeroase, dedicate casei şi grădinii sau ideilor practice din gospodăriile celor care trăiesc în România mai puţin vizibilă. E reconfortantă o astfel de experienţă. Veţi vedea cum, cu bani puţini, cu inteligenţă, imaginaţie şi multă muncă, oamenii îşi curăţă viaţa de mâzga cotidianului urban. Pe cât sunt de lipsite de flori ferestrele şi balcoanele bucureştenilor sau ale celor din marile oraşe, pe atât de tare explodează culorile vegetale la geamurile şi în curţile românilor scârbiţi de ceea ce le propune pretinsa civilizaţie „de centru”. Pe cât de neîngrijiţi sunt arborii de pe spaţiul public, pe atât de grijuliu sunt tăiaţi şi curăţaţi cei din locurile unde trăiesc românii care se respectă.
Nu vreau să par patetic şi, mai ales, nu vorbesc de vilele sfidătoare ale îmbogăţiţilor nemerituoşi ai tranziţiei. Îi aduc în discuţie pe cei chibzuiţi, serioşi, într-o vreme când, interesanţi pentru marele public, par doar leneşii, neciopliţii, agramaţii, fetele de moravuri uşoare sau băieţii obsedaţi de sex, droguri, orgii şi nelipsitele manele. Mai există speranţă, acesta e mesajul, iar unii dintre concetăţenii noştri trăiesc deja într-însa, se hrănesc din ea, ba o şi propagă. Dar să nu le cerem unor asemenea oameni să mai vină şi la vot. N-au ce alege, ei ştiu asta mai bine ca oricine.
Gospodarul aşezat, mândru de răsadurile sale, de via sa, de cămara sa, vieţuind în plină natură, n-ar putea vota nici partide de corupţi şi nici EBA. El mai aşteaptă, căci are, momentan, propriu-i orizont, neîntinat de minciună, fanfaronadă sau delir verbal. Nu e nici orb acest cetăţean, nici surd. Dar, decât să ducă o mână înspre urna ce nu-i oferă nimic la deschiderea ei, preferă să pună aceeaşi mână pe mistrie, pe iarbă, pe sapă sau pe fructe. De la ele are ce aştepta. Căci el ştie să aştepte, ca o carte bună aşezată pe raft.
Horaţiu Vlăsceanu
