„Şi trecând, a văzut un om orb din naştere" (In 9, 1)
Înfuriindu-se împotriva Lui iudeii şi încercând să arunce în El cu pietre, Iisus iese îndată din templu şi scapă de duşmănia prigonitorilor. În mersul Său îl vede îndată pe orbul din naştere, dând şi prin aceasta un semn foarte clar că se va despărţi de răutatea iudeilor şi va părăsi mulţimea lor luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi va căuta mai mult la neamuri şi va întoarce dărnicia bunătăţii Lui spre ele. Iar acestea se aseamană cu un orb din naştere, pentru că au ajuns în rătăcire şi au fost golite încă din prima vârstă de adevărata cunoştinţă a lui Dumnezeu, neavând lumină de la Dumnezeu, adică iluminarea prin Duhul. Trebuie observat iarăşi ce vrea să însemne faptul că orbul este văzut de Hristos în trecere. Dar Bunul Hristos n-a venit în mod principal la neamuri, ci numai la Israel, precum zice El însuşi:
„N-am fost trimis decât la oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Mt. 15, 24). Iar vederea neamurilor s-a însănătoşit numai printr-o trecere a lui Hristos, Care şi-a îndreptat mila spre ele, din pricina necredinţei lui Israel. Aceasta a fost prezisă şi ea prin Moise: „Eu îi voi întărâta pe ei împotriva celor de alt neam, îi voi face să se mânie împotriva neamului necunoscător" (Deut. 33, 21). Căci neam necunoscător era cel ce slujea făpturii în locul Făcătorului şi păştea ca animalele necuvântătoare în toată neînvăţătura şi era alipit numai la cele de pe pământ. Dar deoarece Israel cel înţelept, deşi avea Legea şi era cunoscător pentru că avea pe Proroci, s-a mâniat pe Dumnezeu, şi-a atras ca urmare mânia Lui şi a fost trecut în locul celor mai înainte necunoscători, cărora Hristos s-a făcut, după cum s-a scris, prin credinţă şi înţelepciune, sfinţenie şi răscumpărare (I Cor. 1, 30), adică şi lumină, şi vedere (I Cor. 1, 30).
„Şi L-au întrebat pe El ucenicii Lui, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? A răspuns lisus: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ca să se nască orb, ci ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el" (In 9, 2-3). Ucenicii, fiind dornici de învăţarea celor bune şi preaînţelepte, s-au simţit îndemnaţi să afle acestea şi întreabă nu atât spre folosul lor, cât al nostru. Căci suntem folosiţi nu puţin de Cel ce ştie toate. Fiindcă, auzindu-se părerea adevărată despre acestea, se respinge urâţenia unor dogme veştejite care circulau nu numai printre iudei, ci se afirmau şi de unii care se lăudau în chip nesuferit cu cunoştinţa Scripturii de Dumnezeu însuflate şi, dându-se drept creştini, îndrăznesc să se complacă mai degrabă în născocirile lor, biruiţi de voile lor, şi nu se feresc să amestece rătăcirea elină (păgână) în dogmele Bisericii.
Nenorociţii iudei, plângându-se că plătesc pentru vinile înaintaşilor şi că Dumnezeu aruncă asupra lor în mod neraţional păcatele părinţilor, cârteau nu puţin şi declarau aceasta drept judecată nedreaptă. Ba chiar ziceau în formă de proverb: „Părinţii au mâncat aguridă şi dinţii fiilor s-au strepezit" (Iez. 18, 2). Iar cei aşa-zişi creştini susţin că, înainte de formarea trupului, preexistau şi subzistau sufletele oamenilor, care păcătuiesc cu plăcere şi înainte de trupuri. şi de aceea sunt legate cu acestea, venind drept pedeapsă în ele… (A.M.)
