Uneori, noi înţelegem că începem să trăim abia după ce învăţăm să spunem cu hotărâre „nu”. În pofida aparenţelor, a spune „nu” înseamnă în realitate a da dovadă de cea mai mare bunătate atât faţă de alţii, cât şi faţă de noi înşine.
Adeseori, această atitudine francă şi simplă ne poate scuti de mulţi ani, sau chiar de o viaţă întreagă de suferinţe şi mizerii care sunt acceptate cu resemnare. A spune „nu” înseamnă, de fapt, a răsti un „nu” ferm faţă de somnolenţă, faţă de aşteptări inutile, de iluzii, opinii răuvoitoare, condiţionări negative, judecăţi pripite, critici prosteşti, vinovăţie fantasmagorică, îngrijorare, teamă, suspiciune, gelozie, bârfă, răspunsuri mecanice; într-un cuvânt, înseamnă a ne opune la tot ceea ce este rău. A spune „nu” înseamnă însă şi supunere, dăruire necondiţionată faţă de Divin şi mai înseamnă detaşare spirituală. (A.M.)
