Date despre Spondilita Anchilozantă şi Poliartrita Reumatoidă
Spondilita anchilozantă (SA) este o suferinţă reumatică inflamatorie cronică cu o etiologie încă incomplet elucidată care afecteaza în principal scheletul axial, dar şi articulaţiile periferice. Adesea primele simptome ale spondilitei anchilozante apar treptat şi pot include dureri frecvente şi rigiditate în partea inferioară a spatelui.
Epidemiologie
Evoluţia bolii se derulează pe termen lung. Datele epidemiologice actuale indică faptul că spondilita anchilozantă este cel puţin la fel de frecventă precum artrita reumatoidă, astfel că în funcţie de prevalenţa antigenului HLA B27 într-o populaţie selectată, incidenţa spondilitei anchilozante este cuprinsa între 0,5 si 1,9%.
Incidenţa este de 2 – 3 ori mai mare la bărbaţi, mai frecvent la bărbaţii tineri, cu debut în decada a treia de vârsta. Studiile recente arată că pacienţii sunt afectaţi de boală în perioada cea mai productivă a vieţii. Evoluţia bolii: severă, cronică, invalidantă face ca un număr mare de bolnavi să-şi întrerupă prematur activitatea profesională sau să nu se poata angaja, ceea ce determină creşterea substanţială a costurilor sociale ale bolii.
-Numărul bolnavilor de SA ar putea fi mult mai mare decât al celor diagnosticaţi până în prezent, deoarece această boală este greu de depistat.
-Bărbaţii sunt de trei ori mai predispuşi la această afecţiune decât femeile.
-De cele mai multe ori spondilita anchilozantă se dezvoltă între vârsta de 15 si 40 de ani.
-Deşi gravitatea spondilitei anchilozante diferă de la persoană la persoană, unii pacienţi devin invalizi; cei care suferă de spondilită progresivă pot suferi multiple deformări.
-Cauza este necunoscută, însa bagajul genetic are un rol important : 95% dintre pacienţii ce suferă de AS prezintă un marker genetic comun, numit HLA B27; însă doar pentru că o persoană are acest marker genetic nu înseamnă că va dezvolta şi această boală.
Generalităţi:
-În afară de durerea de spate, alte simptome mai pot fi: pierderea poftei de mâncare, oboseala, anemia, inflamarea ochilor (uveită) şi manifestari digestive.
-Aproape 30% din cei care suferă de SA prezintă şi simptome sistemice.
-Aproape jumătate din pacienţii cu SA prezintă o inflamaţie asimptomatică la nivel intestinal, iar la un procent de 5% sau 10% dintre pacienţi aceasta se poate transforma într-o boală inflamatoare a intestinului cu simptome neplăcute.
-Pe masură ce boala avansează coloana vertebrală se poate inflama, limitând astfel mobilitatea pacientului.
-Deoarece resimt durere când se apleacă, mulţi dintre pacienţi recurg la o poziţie inclinată a corpului care le afectează postura.
Diagnostic şi Tratament
SA poate fi diagnosticată datorită simptomelor specifice, prin examen clinic, teste de sânge, radiografii, RMN.
Tratamentele clasice pentru SA includ medicamente anti-inflamatoare, agenţi modificatori de boală, steroizi, care actionează asupra simptomelor, dar nu opresc progresia bolii.
Terapia biologică (agentii anti-TNF) a dovedit o acţiune eficientă atât în tratarea simptomelor bolii cât şi în oprirea progresiei leziunilor articulare.
Tabloul clinic al SA este dominat de afectarea articulară cronică, progresivă cu evoluţie spre deformări articulare, anchiloze, handicap fizic. Afectarea sistemică poate apare în cursul SA sau chiar de la debutul ei, caracteristice fiind afectările oculare, cardiace, pulmonare, renale; acestea sunt urmate de mortalitate prematură considerabilă şi reducerea semnificativă a speranţei de viaţă a bolnavilor.
Bonnen şi colaboratorii (3,4) au arătat că din 529 de pacienţi cu spondilită, cu o slujbă plătită înainte de diagnostic, 5% au fost pensionaţi în primul an după diagnostic, 13% după 5 ani, 21% după 10 ani, 23% după 15 ani şi 31% după 20 de ani.
Un alt studiu publicat de Barlow(5) în 2001 specifică faptul că 31% dintre pacienţii cu SA (42,2% dintre femeile cu acest diagnostic) nu pot muncii ca urmare a acestei afecţiuni iar, 15% dintre cei care-şi găsesc totuşi un loc de muncă renunţă la el ca urmare a stării fizice care nu le poate permite încadrarea într-un program ordonat de activitate.
Calitatea vieţii pacienţilor cu SA este afectată, aproape toţi cei diagnosticaţi prezentând oboseală marcată, durere şi redoare articulară. O treime dintre ei nu se pot deplasa, modificarea indicilor funcţionali în cazul acestor pacienţi fiind una dintre cele mai marcate comparativ cu ale afecţiuni invalidante.
Poliartrita Reumatoidă (PR)
este cea mai frecventă formă de boală reumatismală inflamatorie. Este o boala cronică, sistemică, autoimună carcterizată prin inflamaţie articulară ce are ca rezultat distrucţia cartilajului, osului şi a ţesutului periarticular.
Este caracterizată prin inflamaţia cronică a mai multor articulaţii, de unde şi numele de poliartrită. Cauza este încă necunoscută, dar s-a stabilit că, în esenţă, boala apare atunci când anumiţi factori externi (virusuri, bacterii) acţionează pe un teren genetic susceptibil. În apariţia bolii intervin şi factori hormonali: boala este de 2-3 ori mai frecventă la femei şi s-a observat că sarcina ameliorează simptomele bolii.
Epidemiologie
Se întâlneşte la aproximativ 1% din populaţia generală. Se estimează că în România există peste 250.000 pacienţi cu această suferinţă.
Deşi poate debuta la orice vârstă, cel mai adesea boala începe la adult (între 30 – 55 ani), femeile fiind mai des afectate. Vârsta de debut se situează în perioada de maximă activitate profesională a pacienţilor. Poate aparea şi la copil, adultul tânăr şi la vârstnic.
Generalităţi:
Datorită bolii, peste jumătate din pacienţi îşi încetează activitatea profesională în primii cinci ani de boală, iar la fiecare al 10-lea pacient poliartrita reumatoidă apare ca o invaliditate gravă în primii doi ani de evoluţie. Este progresiva in cel putin ¾ din cazuri.
Complicaţiile bolii determină o scurtare a duratei medii de viaţă cu cinci până la zece ani. Este importantă depistarea precoce a bolii şi aplicarea unei scheme de tratament eficiente care să prevină invaliditatea şi consecinţele nefaste.
PR în stadiu precoce PR în stadiu intermediar/avansat – în primii 2-3 ani de boală
Artrita reumatoidă reprezintă în mod cert reumatismul inflamator cel mai frecvent, ea afectând aproximativ 1% din populaţia generală. Severitatea bolii rezultă din faptul că peste 50% din pacienţi îşi încetează activitatea profesională în primii 5 ani de boală, iar la 10% din cazuri apare o invaliditate gravă în primii 2 ani de evoluţie. Apariţia unor leziuni viscerale este responsabilă de scurtarea duratei medii de viaţă cu 5 până la 10 ani.
Diagnostic şi Tratament
În ciuda progreselor majore din domeniul terapiei, până în prezent nu se cunoaşte nici un remediu curativ pentru artrita reumatoidă, după cum nu sunt disponibile nici metode profilactice. Tratamentul optim al bolii necesită un diagnostic precoce, precum şi utilizarea la timp (adică suficient de devreme) a agenţilor care reduc probabilitatea leziunilor articulare ireversibile.
Progresele ultimilor ani în înţelegerea mecanismelor patogenice ale bolii au condus în mod necesar la evoluţii majore în terapia artritei reumatoide. Recunoaşterea rolului central al citokinelor şi în special al TNFα, în fenomenele imunoinflamatorii din sinoviala reumatoidă a determinat testarea ipotezei privind controlul evoluţiei artritei reumatoide prin blocarea TNFα.
Studiile clinice ale ultimilor ani au demonstrat că blocantii de TNFα determină o ameliorare rapidă şi importantă a evoluţiei clinice a bolii (durere şi inflamaţie), generând implicit o îmbunătăţire substanţială a calităţii vieţii pacienţilor trataţi, dar şi un efect unic de oprire a progresiei radiologice (distrugerii structurale articulare) caracteristice bolii.
Pentru a facilita introducerea în practica clinică a terapiilor antiTNFα şi a permite utilizarea lor optimă şi cost eficientă au fost organizate întâlniri internaţionale de consens. Acestea au formulat recomandări privind indicaţiile, contraindicaţiile, condiţiile de iniţiere a terapiilor, regulile de monitorizare a eficienţei şi toleranţei precum şi de întreruperea tratamentului.
Blocanţii TNF sunt indicaţi la bolnavii cu artrită reumatoidă care este activă, în ciuda unei cure terapeutice complete şi corecte cu una sau mai multe terapii de fond, inclusiv Methotrexat.
Pentru a facilita decizia terapeutică, a fost de asemenea cuantificat gradul de activitate al artritei reumatoide, necesar pentru a indica blocanţii TNF. Astfel artrita reumatoidă trebuie să prezinte un scor DAS 28 de peste 3,2 sau asocierea a cel puţin 5 articulaţii tumefiate şi dureroase cu un răspuns anormal de fază acută.
Demonstrarea faptului că blocanţii TNF încetinesc sau chiar opresc progresia bolii (fapt dovedit pe baza scorurilor radiologice) deschide perspectiva utilizării lor precoce în evoluţia bolii (înainte de instalarea leziunilor osteoarticulare).
Blocanţii TNF pot fi administraţi numai sub supravegherea unor medici experimentaţi în diagnosticul şi tratamentul artritei reumatoide, inclusiv în evaluarea:
– evoluţiei bolii
– eficienţei şi toleranţei terapiilor imunomodulatoare.
Înainte de iniţierea terapiei se impune stabilirea unor obiective specifice fiecărui pacient.
Medicul va face o examinare clinică completă, inclusiv o Rg. toracică, pentru a exclude eventualele contraindicaţii. Este utilă efectuarea unor Rg. de mâini şi picioare la începutul terapiei şi apoi anual, pentru a monitoriza evoluţia leziunilor articulare.
Utilizarea blocanţilor TNF este contraindicată în caz de infecţii acute sau cronice (inclusiv TBC) sau de neoplazii recente. Apariţia acestora în cursul terapiei impune întreruperea tratamentului, ce nu va fi reluat decât după vindecarea completă şi în cazul în care riscul recurenţelor este scăzut.
Pentru o corectă monitorizare a eficienţei terapiei antiTNF, răspunsul fiecărui pacient va fi evaluat cu ajutorul unor criterii validate de răspuns, fie criteriile EULAR, fie cele ale ACR. Acestea includ:
– evaluarea numărului de articulaţii tumefiate şi dureroase
– determinarea reactanţilor de fază acută (VSH si PCR)
– evaluarea globală a evoluţiei bolii de către medic şi de către pacient (pe scară
analogă vizuală sau pe o scară cu 5 grade).
– evaluarea gradului de durere articulară (pe scară analogă vizuală de 100 mm)
– o evaluare funcţională (cum este HAQ).
Medicii doresc pentru pacienţii lor cu artrită reumatoidă cel mai bun tratament posibil, responsabilitatea medicului fiind îndreptată în primul rând către pacienţi. Totuşi, intr-un mediu marcat de creşterea costurilor
pentru serviciile de sănătate, medicii trebuie să fie conştienţi de problema costurilor necesare pentru implementarea noilor terapii.
Poliartrira reumatoidă afectează aproximativ 1% din populaţia adultă şi reprezintă în lumea civilizată cea mai frecventă cauză de handicap motor. Într-o societate a cărei medie de vârstă creşte continuu, incidenţa cazurilor de artrită reumatoidă creşte în paralel cu impactul pe care deficitul funcţional îl generează asupra calităţii vieţii bolnavilor.
