Cu toţii ne întrebăm ce simt pacienţii care primesc un diagnostic greu de suportat. Iată povestea unei paciente care suferă de poliartrită reumatoidă.
Medicii au căzut de acord că boala care mi-a dat viaţa peste cap la o vârstă atât de fragedă este poliartrita. Însă nu era suficient diagnosticul pus într-o clinică medicală, trebuia să mă internez din nou la reumatologie. Şansa a făcut ca medicul de la clinica medicală să aibă o colegă care lucra la reumatologie. M-am internat din nou, alte analize, alte investigaţii. Nu ar fi fost o problemă prea mare dacă durerile nu ar fi fost insuportabile. În scurt timp am cedat nervos şi dintr-o persoană calmă cum eram am devenit o certăreaţă. Era din ce în ce mai rău. Ştiam care este boala, începusem tratamentul însă habar nu aveam când o scap de durerile care mă chinuiau cumplit.
Am fost externată după 3 săptămâni. Aveam senzaţia că degeaba am făcut fizioterapie, că nu are rost să mai iau medicamente, iar kinetoterapia nu făcea decât să-mi accentueze durerile. În fiecare zi eram tentată să renunţ la tot. În şase luni de boală devenisem aproape o legumă. Aveam nevoie de ajutor ca să mă îmbrac, trebuia să meargă cineva cu mine la toaletă, nu puteam să mă hrănesc. Ziua reuşeam să trec mai uşor peste toate însă când se apropia noaptea mă îngrozeam. Numai un bolnav de poliartrită înţelege prin ce trece un alt bolnav de poliartrită în timpul nopţii. Durerile ajung uşor la limita suportabilului iar psihicul cedează. Am cedat şi eu. În momentul în care am clacat psihic, poliartrita a început să evolueze. În doar câteva luni de depresie au luat-o razna articulaţiile de la mâini şi de la picioare. Iar tratamentul tot nu dădea rezultate. Doamna doctor îmi repeta într-una să am răbdare, că durează, dar că la un moment dat o să fie mai bine. Habar nu am de ce am crezut-o! Aveam încredere în dumneaei, acesta este singurul motiv pentru care nu am întrerupt tratamentul aşa cum o făcuseră mulţi din cei pe care i-am cunoscut când m-am internat prima dată la reumatologie. Iar diferenţa este majoră. Eu am ajuns la un moment dat să mă simt mai bine, iar ei sunt din ce în ce mai rău.
După toată această luptă cu boala şi cu mine (e foarte greu să renunţi la amintiri, să accepţi că acel om care ai fost cândva nu mai este, că e vremea să accepţi că trebuie să ceri ajutor chiar şi pentru chestii mici şi neînsemnate, că prietenii au plecat, ş.m.a.) am început lupta cu autorităţile.
Voiam un loc de muncă. Nimeni nu a vrut să mă angajeze. Guvernul dădea legi pentru reintegrarea profesională a persoanelor cu handicap, angajatorii nici nu voiau să audă de aşa ceva. Am fost umilită de foarte multe ori, la cererea de angajare se răspundea cu zâmbete cu subînţeles şi cu mici răutăţi.
M-am înscris la facultate, am luat examenul, cu destule dificultăţi, din cauza bolii, am reuşit să termin studiile iar acum lucrez ca asistent social. După 17 ani de boală sunt mulţumită de evoluţia bolii, de mine şi pot să spun că am reuşit să câştig lupta cu poliartrita. Nu reuşeam dacă nu aş fi ascultat orbeşte ceea ce mi-a spus medicul, dacă nu aş fi făcut tratamentul „cu sfinţenie”, dacă nu aş fi avut parte de tratamente moderne.
