Religia lui Mithra, una dintre religiile zise „misteriozofice" ale lumii antice, care ne-a lăsat puţine mărturii scrise, sau poate că acestea s-au pierdut. Mithraismul, religie de origine persană, a peregrinat prin Orientul Apropiat, întâlnind în cele din urmă spiritul specific al Greciei şi al Romei.
Şi astfel, suferind anumite influenţe specifice culturilor care l-au întâmpinat în drumul său. Mithraismul îşi are rădăcinile adânc înfipte în religia veche a Persiei, fiind grefat pe vechea concepţie dualistă iraniană a eternei rivalităţi între bine şi rău, şi purtând amprenta severităţii morale persane. Rolul lui Mithra în această luptă perpetuă e acela de yazata, adică aliatul forţelor binelui, socotit fiind răzbunătorul nedreptăţii şi a tot ceea ce este în opoziţie cu ordinea imprimată universului. Nimic nu se întâmplă în lume fără ca el să ştie, având 10.000 de ochi şi 10.000 de urechi. Mithra, cu rolul său de mediator, reprezintă extinderea zeului luminii în lume.
Însuşi numele lui, cu rădăcina „mi” (a se schimba), în vechiul idiom al Indiei, înseamnă prietenos (prieten), iar în cel al Persiei, contract. Prin aceasta, el e „garantul bunelor raporturi între oameni, asigurând echilibrul forţelor cosmice şi prosperitate generală". Al zecelea imn (yasht) din Avesta, pe care credincioşii îl foloseau cel mai adesea în rugăciunile lor, redă, într-un mod cât se poate de fidel, atributele zeului. Printre factorii de propagare a acestui cult, atât în întregul imperiu roman, cât şi în Dacia, armata a avut un rol primordial. Fiind un zeu al victoriei şi venerat de soldaţi, el era invocat înainte de orice luptă pentru ajutor la izbândă.
Monumentele şi înscripţiile mithraice descoperite în Dacia sunt mai numeroase decât cele din Asia Mică, încât un autor a putut afirma că Mithra ar fi trebuit să fie zeul naţional al dacilor. Se pare că centrul cultului mithraic în Dacia a fost la Ulpia Traiana, capitala provinciei, unde se atestă existenţa mai multor „mithree" ce au dat la iveală un bogat material arheologic. Acestea erau situate în afară de cetate, la miază-zi de colţul sud-vestic al incintei. Dintre acestea, unic prin dimensiunile sale, este cel situat pe valea Hobiţei şi pe malul stâng al pârâului Apa Mică, din ruinele căruia s-au scos circa 250 de monumente sculpturale şi inscripţii. Şi la Apulum (Alba Iulia) materialul documentar destul de numeros ne indică existenţa aici a unor credincioşi mithraici, care au lăsat numeroase urme arheologice.
S-au descoperit circa 60 de monumente de piatră scrise sau sculptate, datând, în majoritate, din prima jumătate a secolului al III-lea, epoca de glorie a religiei mithraice în Dacia, şi sugerând faptul că zeul avea cel puţin trei locaşuri de cult. Adoratorii din această localitate reprezentau clase sociale diferite, adică de la sclavi şi soldaţi până la guvernatori şi ofiţeri, şi se întâlnesc aici epitete acordate zeului puţin familiare altor adoratori, ca Bonus Puet şi Deus Bonus Puer Posphorus. Un alt templu, datând din secolul al III-lea, s-a descoperit, în 1836, la Slăveni, scobit fiind în imalul Oltului, la o cotitură a râului. Era o sală lungă, cu bănci laterale de zidărie, ale cărei podele fuseseră unse cu o tencuială de ipsos. Mai multe basoreliefuri, baze de statui şi piedestale, vase de sacrificiu s-au aflat în interiorul templului.
Toate acestea sunt daruri pentru zeul adorat – Mithra. Ritualul sanctuarelor comporta un serviciu zilnic şi ceremonii periodice, însoţite de psalmodieri şi litanii. Slujba cotidiană a templului consta, mai înainte de toate, în menţinerea flăcării purificatoare şi apoi în îndeplinirea celor trei rugăciuni zilnice către soare: dimineaţa, la amiază şi seara. Ceremonia capitală consta însă în prezentarea imaginii zeului, în timp ce se sunau nişte clopoţei. Urma apoi masa sacramentală. La serviciul zilnic obligatoriu se adăugau diferite alte rituri legate de iniţiere, precum şi ceremonii speciale care se celebrau la sărbătorile cele mai importante ale cultului.
Templele erau servite de unul sau mai mulţi preoţi, recrutaţi cel mai adesea, se pare, din rândul ultimului grad de iniţiaţi – patres. Când creştinismul a ajuns la gurile Dunării, a întâlnit aici o puternică opoziţie din partea adepţilor Zeului Mithra. Din acest conflict au rezultat multe victime printre vechii locuitori ai patriei noastre. Totuşi, această acţiune violentă de prozelitism, mithraic, nu a dat rezultate importante în ce priveşte pe băştinaşii geto-daci, aşa cum reiese din unele inscripţii. Cel mult, sincretismul în care a intrat cultul mithraic cu alte culte păgâne din Dacia s-ar putea să fi jucat un rol în pregătirea terenului pentru acceptarea monoteismului creştin, care deschidea o nouă eră în lumea antică şi deci şi pe meleagurile noastre. (A.M.)
