Am traversat primele zile de mai afundaţi în criză până peste cap. Magazinele alimentare – mari şi mici, deopotrivă – erau pustiite de produse. La radio îi ascultam pe reporterii care constatau, uimiţi, că Valea Prahovei dispăruse ca prin miracol în spatele vălurilor de fum ridicate de pe grătarele românilor urgisiţi.
La televizor, Elena Udrea se tot căznea să încalece un armăsar – altă găselniţă turistică de cert viitor -, iar o altă ministresă juca fotbal pe malul mării. (Se pare că în acest domeniu, al distracţiei, cel puţin, a fost descoperit şi e pe cale de a fi brevetat un lanţ de soluţii care să-i atragă pe străini în ţara Mioriţei: un imn improvizat, cu termen de valabilitate de numai un an, turismul de caravană – plimbare gen şatră pe drumurile oblăduite de Radu Berceanu -, cu trimitere imediată la turismul balnear, cel care, prin condiţiile oferite, să-şi expedieze clienţii, definitiv şi irevocabil, turismului ecumenic. Timp în care, atras irezistibil de potenţialul de interes stârnit de cabaline, ministrul Turismului să fi făcut deja, după cum a promis, turul hergheliilor din ţară.)
Altfel zis, România petrece în draci, cu preşedintele-n frunte, sfidând criza. Liderii politici o ţin într-o plimbare şi-un chilhan, urmăriţi cu nesaţ de alaiul televiziunilor. Fără grija economiilor, strângând cureaua doar din raţiuni estetice, Ministerele Turismului şi Tineretului zâmbesc fără contenire pe micile ecrane, semănând izbitor, ca tonus, cu fetele din „haremul lui Berlusconi”, cum le-a botezat presa din Cizmă pe junele atrase de politică şi de premierul italian (ameninţat chiar cu divorţul), la fel ca Nutzi şi Ridzi de portofoliile ce le umplu portofelele.
Cu mintea românului – şi cea dintâi, şi cea de pe urmă – mă tot întreb: de ce-o fi avut nevoie norodul din care fac parte de imensul împrumut extern cu care se tot laudă (de parcă n-ar trebui nicicând înapoiat, cu dobânda aferentă) guralivul Emil Boc? Doar pentru a fi trimis, pe filiera băncilor străine, ca peşcheş Europei celei primitoare? Căci, altfel, compatrioţii mei nu se prea sinchisesc de criză. Salariile au fost îngheţate, ce-i drept (nu şi sporurile, de ele nu s-a scos o vorbă!), au mai fost puşi pe liber câţiva indezirabili, e în curs de politizare ştăbimea locală, s-a lovit cu o bardă boantă în nişte mici întreprinzători, a fost lansată – dar nu şi finalizată – înşelătoria tichetelor de vacanţă, dar toate astea n-au afectat micul, berea şi lipsa chefului de muncă ale românilor. Lefurile şi pensiile încă se plătesc, cu chiu cu vai, din împrumuturi bancare, dar uite că se trăieşte (bine?!) şi pe datorie.
De ce-om mai fi avut nevoie, în aceste condiţii, de încă 20 de miliarde de euro? Avem şi fără ei un imn turistic, o ministră călare, un Geoană pus pe bancuri cu subînţelesuri porcoase, un Guvern ţâfnos-băţos şi un preşedinte în curs de pocăire, care nu mai pune gura, în văzul lumii, pe ţuică. Nu ne era bine aşa? Investiţiile mult-trâmbiţate tot n-au fost demarate, locurile de muncă nici nu sunt menţinute, nici nu apar, cum s-a zis, simbriile au stagnat, şcoala şi spitalul sunt, deopotrivă, în comă, descentralizarea e numai o prelungită vocaliză, iar dintre toţi marii corupţi ai ţării, doar câţiva amărâţi de arbitri de fotbal au fost scoşi ţapi ispăşitori şi transformaţi, cu mediatizarea de rigoare, în principalul pericol public.
Aici, în România, s-a născut hazul de necaz, aici moare!
Horaţiu Vlăsceanu
