Am citit, zilele trecute, un comentariu la un articol apărut în ATAC. Articolul nu-mi aparţinea, însă replica, semnată „nelu”, m-a pus pe gânduri. Nelu nu făcea altceva decât să citeze un articol al lui Ion Cristoiu, în care ziaristul respectiv încerca să explice de ce a votat el cu Elena Băsescu. Nelu exclama, de-a dreptul uimit: „A înnebunit lupu’ (Ion Cristoiu)”. Nu, lupu’ e departe de-a înnebuni. Mai mult, se simte în apele lui. Se bălăceşte fericit în mocirla pe care el însuşi a creat-o, spre propria-i desfătare.
Ion Cristoiu se numără, de ani buni, printre cei mai cititţi editorialişti din România. Iar asta fără să aibă talent literar deosebit sau intuiţii care să stârnească ecouri. Scrie sec şi (mai întotdeauna) corect gramatical. Se pretinde a fi un analist pentru că a început să-şi numeroteze ideile principale ale articolelor, încercând să acrediteze ideea de ordine în discurs. Nici pomeneală: textele sunt în continuare eteroclite, stufoase, uşor bâlbâite. De parcă autorul le-ar recita.
Cristoiu a dorit să insinueze ideea că menirea sa, ca gazetar, este să fie întotdeauna la cuţite cu puterea. A şi mimat asta, destul de convingător. Cel neconvins a fost el însuşi. Pentru că, oricât ar încerca să înlăture senzaţia pe care o creează ca autor de înseilări publicistice, aceea de veleitar, îi este imposibil s-o facă. El şi-a dorit întotdeauna să devină nu scriitor, cum tot declară, ci conducător. A şi condus câteva publicaţii, mai mult cu ochii pe fătucele din preajmă (care, acum, la bătrâneţe, îi repugnă) decât pe textele subordonaţilor. A fost mereu dezordonat, deşi miează lecturi serioase şi disciplinate la Biblioteca Academiei. A apărut mult pe micile ecrane, deşi asta l-a dezavantajat mereu. Visul său a fost să ajungă preşedintele Televiziunii Române. A mărturisit-o, cu sfială, puţinilor săi apropiaţi ocazionali. Nu i-a ieşit. Nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu n-au muşcat momeala. Şi şi-au luat porţia de atacuri.
Acum, Cristoiu joacă o altă carte, socotindu-se, cu trecerea timpului, mai abil, mai viclean. Merge pe mâna Elenei Băsescu, pe care o votează ca un „om normal”, ce este. N-are cum crede ce spune, căci numai prost nu e. Dar încearcă. Elena Băsescu „e încă sinceră, firească în tot ce face şi spune”. Chiar aşa? Şi când spune, cu poticniri, ce-a învăţat, cu greutate, pe de rost? „N-a devenit acea odioasă maşinărie de vorbe şi fapte standard care e politicanul român de azi”. I-auzi! De parcă i-ar şi sta în putere să învârtă cuvinte… Cât priveşte ieşirile din standard, Cristoiu poate se referă la ieşirile la Bamboo, în Dorobanţi sau prin străinătăţuri, cu iubiţii.
„Maestrul” se preface a nu fi aflat ceea ce presa europeană spune, cu amar amuzament: Elena Băsescu e o piţipoancă. Dar nu şi pentru Cristoiu. Mândrindu-se că are orbul găinilor, el susţine că „Elena Băsescu a decis să candideze independentă. Un gest dovedind bun-simţ, rar la copiii de şefi din România de azi.” Copii care însă n-au candidat. Şi n-au fost ajutaţi de însemnările de pe tablă ale lui Ionel Manţog, publicate de acelaşi „Jurnal naţional” care a publicat şi elucubraţiile mai sus citate. Faptul că nu se ştie pe banii cui, dar se ştie cu sprijinul cui, Elena Băsescu a bătut ţara, de la Petroşani, unde a fost sponsorizată de prietena Ritzi, până în Clujul care a văzut-o îmbrăcată în uniforma armatei române, îl determină pe Cristoiu să exclame cu mincinoasă încântare: „Asta denotă curaj, seriozitate şi, mai ales, amiţie de a dovedi că nu e un copil de bani gata”.
Sigur, toate cele scrise de Cristoiu în amintitul articol se citesc cu greaţă. Dar lupu’ n-a înnebunit. El tot mai speră să-şi atingă visul, folosind-o drept momeală pe „fata lu’ tata”. Dacă Băsescu iese iarăşi preşedinte în toamnă, având în faţă cinci ani de mandat în care-şi poate permite să facă orice cu şi în ţara asta, de ce n-ar comite şi nerozia de a-l numi pe adulatorul fiicei sale în fruntea Televiziunii Române? Lupu’ nu e deloc nebun, ci numai şmecher. Fapt pentru care face pe prostul, sperând că-i va prinde bine. În fond, de ce n-ar lua-o şi el pe urma unor Ungureanu, Patapievici sau Avramescu, şi la cei 60 de ani împliniţi? De pierdut, n-are ce pierde. Pentru că, oricum, nici de câştigat n-ar mai avea ce.
Horaţiu Vlăsceanu
