Miercurea cea mare, ziua trădării, în care Iuda Iscarioteanul slujeşte satanei prin vânzarea Mântuitorului. Pentru treizeci de arginţi Iuda Îl vinde pe Hristos şi devine astfel prizonier al iadului.
Zi de adâncă întristare pentru fapta cea necugetată a celui care, deşi văzând minunile şi dragostea cea fără margini a lui Hristos, a rămas de piatră. Zi de adâncă întristare pentru fiecare suflet care Îl trădează pe Hristos, devenind prizonierul păcatului. Miercurea cea mare este însă şi o zi de nădejde pentru tot sufletul care se pocăieşte. Este ziua de pomenire a femeii păcătoase. "Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă.
Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule, spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate îţi sunt păcatele..
Şi au început cei ce şedeau împreună la masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace." ( Luca 7, 37-50). Cu lacrimile pocăinţei, cu mirul dragostei de Dumnezeu, cu sărutarea nădejdii femeia cea păcătoasă se aşază la picioarele Mântuitorului. Datoria ei e mare, greşalele ei sunt multe, însă pocăinţa ei e mai mare decât păcatele ei, iubirea ei pentru Dumnezeu copleşeşte agoniseala ei cea ruşinoasă, credinţa ei îi aduce mângâierea iertării. Nu se teme de ceea ce spun ceilalţi, se dăruieşte lui Hristos cu toată suferinţa pe care păcatul a înmulţit-o în inima ei, dar şi cu pocăinţa născută prin primirea luminii lui Hristos. Şi nu numai că Iisus îi iartă păcatele, ci face amintirea ei neştearsă din conştiinţa oricărui om care primeşte cuvântul Evangheliei. (A.M.)
