M-am întrebat deseori de unde vine răul în această lume. J.J. Rousseau avea o teorie foarte interesantă, conform căreia toate neajunsurile omenirii ar fi venit odată cu apariţia proprietăţii, că aceasta ar fi sursa tuturor relelor. În parte sunt de acord. Oricum, în lipsa noţiunii de proprietate am fi trăit într-un haos fără margini, supus doar legilor sălbăticiei.
Nicio soluţie nu este perfectă. Problema care mi se pare cu adevărat interesantă se referă la apriorismul răului: este răul o opţiune inevitabilă înnăscută fiinţei umane sau este pur şi simplu un concept abstract, aflat în afara sferei pământeanului? Dacă răul este aprioric, şi dacă, mergând pe această idee, el reprezintă o opţiune pe care suntem forţaţi să o alegem mai devreme sau mai târziu, atunci totul se reduce ori la destin, ori la capacitatea fiecăruia de a-şi întemniţa demonii interiori. Religia creştină promovează ideea conform căreia am fi cu toţii buni la naştere, puri, imaculaţi, toate astea prin tradiţia botezului care ne „scapă” de păcatul originar, impregnat în sufletul fiecăruia. Se poate spune atunci, prin extrapolare, că un copil care nu a primit sfântul botez va creşte în păcat şi va ajunge să facă rău, aproape involuntar? Mai este el responsabil pentru acţiunile sale?
Pe de altă parte, dacă răul reprezintă un concept abstract, aflat în afara noastră, înseamnă că noi suntem pe deplini responsabili alegându-l, întrucât nimeni altcineva decât propria conştiinţă nu ne obligă să facem această alegere. Oamenii de ştiinţă au formulat mult timp ipoteza conform căreia criminalii în serie ar avea o conformaţie diferită a creierului, ceva în plus sau în minus care i-ar determina să ucidă în mod compulsiv, un destin irevocabil. Acelaşi lucru s-a spus în treacăt şi despre homosexualitate. Putem merge mai departe în a sugera că răul este o boală? Depinde de principiile şi crezurile fiecăruia. Însă, dacă admitem această ipoteză, înseamnă să anihilăm din start noţiunea de valori morale. Dacă răul este o boală, atunci binele este medicamentul care o urmează, însă este oarecum impropriu să judecăm lumea doar în alb şi negru.
Anthony Burgess imaginează în „Portocala mecanică” un viitor sumbru, un viitor în care răufăcătorilor li se ia liberul arbitru, pentru că, prin acţiunile lor ei şi-au suprimat oarecum acest drept. În loc ca ei să fie azvârliţi în închisoare, un loc de cultivare al viciului, prizonierii sunt supuşi unui tratament inuman şi complet imoral, care îi învaţă să aleagă doar binele, nu printr-o condiţionare psihologică, printr-o înţelegere profundă a beneficiilor acestei opţiuni, ci printro condiţionare fizică. Cu alte cuvinte, de câte ori vor simţi impulsul să facă ceva antisocial (să violeze, să fure, să ucidă), acele impulsuri vor fi suprimate instantaneu printr-o greaţă de nedescris, senzaţie care le va anihila pur şi simplu orice dorinţă de a face rău.
În timp, subiecţii supuşi acestui gen de tratament vor constata, prin asocieri pavloviene, că le este imposibil să mai aleagă un astfel de comportament, şi vor fi transformaţi în nişte creştini perfecţi, gata oricând să întoarcă şi celălalt obraz, mai degrabă decât să ridice mâna asupra aproapelui. Iar acum vă întreb, pornind de la tot ce am adus în discuţie mai sus, oare cât o să ni se mai permită luxul alegerii? Cred că hegemonia unui «altfel de bine» (visul american, U.E., lupta împotriva terorismului) a început deja. Suntem cu toţii victimele ei.
Theodor Barbu
