Încă de la începutul campaniei din Wusubg-Shanghai (13 august 1937), serviciile secrete britanic şi american erau la curent cu utilizarea gazelor otrăvitoare de către trupele japoneze. În următorii opt ani de război, Japoniaa lansat 1.131 de atacuri cu gaze otrăvitoare împotriva unor provincii din China.
În cartea lui Williams şi Wallace, citată anterior, există o traducere a acuzaţiilor aduse de ambasadorul Chinei la Londra, Wellington Koo, la adresa Japoniei, în faţa autorităţilor britanice, în urma atacului aerian cu microbul ciumei din Changtze, provincia Hunan: „În cel puţin cinci ocazii din primii doi ani de război, forţele armate japoneze au recurs la războiul bacteriologic contra Chinei.
Aceste forţe au încercat să producă o epidemie de ciumă în China liberă, lansând din avioane materiale infestate cu agentul ciumei”. Cele cinci episoade la care se referea ambasadorul chinez de la Londra erau următoarele: 4 octombrie 1940, când aviaţia japoneză a lansat bombe cu microbul ciumei la Chuhsein, în provincia Chenchiang, provocând moartea a 21 de chinezi; 29 octombrie 1940, când un bombardament similar s-a produs la Ningpo, în aceeaşi provincie, cauzând moartea a 99 de chinezi; 28 noiembrie 1940, când bombardamentul bacteriologic japonez a avut ca obiectiv Chinhua, dar n-a produs decese; ianuarie 1941, când obiectivele războiului aerian bacteriologic au fost provinciile chineze Suiyuan şi Ninghsia şi, din nou, Shansi, cauzând o violentă epidemie de ciumă.
Administraţia americană era, ca şi cea britanică, la curent cu războiul biologic japonez contra Chinei. Totuşi, datorită distanţei care separa Japonia de Statele Unite, la Washington nu s-a dat, iniţial, prea multă importanţă rapoartelor pe această temă. În august1942, în revista „Rocky Mountain Medical Journal” apărea un amplu articol, intitulat „Japonia utilizează cobai chinezi pentru testele de război bacteriologic”. Creşterea numărului de militari japonezi luaţi prizonieri în Pacific şi interogarea acestora i-au edificat, însă, pe americani că lucrurile aveau o mult mai mare amploare decât se bănuia.
O surpriză au fost dezvăluirile unor prizonieri japonezi, potrivit cărora Unitatea 731 producea în China arme biologice în proporţie de masă. În această situaţie, Statele Unite s-au văzut forţate să-şi lanseze, în septembrie 1943, propriul program de cercetări biologice cu caracter militar. Cercetările americanilor aveau loc la baza militară „Camp Detrick” din Maryland, sub comanda locotent-colonel Murray Sanders.
Deşi Statele Unite aveau circa cinci ani întârziere în materie de război bacteriologic faţă de Marea Britanie, americanii au „recuperat” rapid handicapul. Astfel, savanţii locotenent-colonelului Sanders au reuşit să pună la punct agentul toxic producător al botulismului, într-o cantitate care ar fi putut afecta peste 50.000 de oameni în 72 de ore.
Apărea, de aceea, cât se poate de firesc interesul celor de la Camp Detrick faţă de cercetările Unităţii 731, din China.
Dan Aldea
