M-am născut într-o zi de iarnă. Nici nu mi-aş fi dorit un alt anotimp. Mă bucur că am avut parte de o zi de naştere geroasă. Asta cred eu că te întăreşte, chiar dacă eşti doar un mic bebe. Dar tu simţi greul şi frigul vieţii, nu intri într-o lume caldă , luminoasă şi frumoasă. Dacă însă ai parte de o astfel de viaţă mai târziu, atunci poţi spune că ai avut un mare noroc…. E mai bine să ţi se spună încă de la început cu ce ai de-a face, nu-i loc de amăgiri…
Tata m-a dorit foarte mult. Avea deja doi băieţi, dar îşi dorea tare o fată. Şi aşa se face că exist eu pe lume. M-a dorit mult, dar nu a avut parte de mine, sau eu parte de el. Doamne Doamne a zis că n-am fost cuminte şi, ca să mă pedepsească, l-a luat de langă mine. Aş fi vrut să mă vadă crescând, să fie lângă mine atunci când am avut nevoie şi mai ales acum…când am mare nevoie…
Mai am doar câteva amintiri cu el, atât cât îşi poate aminti un copil de patru ani. Obişnuiesc să privesc copiii de patru ani şi mă întreb cum de poţi păstra nişte amintiri de la această vârstă toată viaţa! Cele câteva amintiri pe care le am încerc să le păstrez în minte cât mai mult şi trag de ele cât pot…fiindcă este tot ce mi-a rămas. Seara, înainte de culcare, mi le pun în ordine şi încerc să le văd cu ochii minţii cât mai mult, până adorm. Luna asta s-au împlinit 22 de ani. O viaţă de om ar spune unii. Pentru mine este ca ieri, timpul a trecut prea uşor şi n-a reuşit să şteargă aceste amintiri. Cea mai vie este una cu noi doi la mare, pe plajă, eu pe umerii lui privind marea.
Mi s-a spus că aveam 2 ani când am fost la mare atunci. Şi cum de îmi amintesc asta de la vârsta de 2 ani…!! Eram prea mică atunci să pot realiza, dar totuşi simţeam că ceva nu-i cum trebuie, că s-a schimbat ceva în mersul lumii. Mi s-a spus că după ce tata a murit, n-am mai vorbit o jumătate de an. Toţi credeau că voi rămâne mută. Chiar şi acum, am momente când pur şi simplu simt nevoia să tac, să fiu doar eu şi cu mine, şi asta mă face să mă simt bine, chiar şi pentru câteva momente. Alinarea mea au fost bunicii. Dacă ei nu ar fi fost nu ştiu cum ar fi decurs viaţa mea. Nu îmi imaginez copilăria petrecută pe betonul încins al unui cartier de oraş, între miile de blocuri identice şi între şantierele permanente de care au avut parte unii copii.
Cu prietenii mei, cei cu care am copilărit la ţară, mulţi din Bucureşti, Alexandria sau din sat, am mers împreună la grădiniţă, apoi cu care m-am întalnit vacanţă de vacanţă de-a lungul a peste 20 ani, am minunate şi neuitate amintiri. Păcat că viaţa ne-a îndepărtat. Ne-am răsfirat şi împrăştiat în toate colţurile lumii, dar deşi ei poate nu mai cred, eu tot timpul mă gândesc la ei. Îmi place să-i surprind în cele mai dragi momente, şi să-i uluiesc cu un telefon sau scrisoare atunci când nu se aşteaptă.
Îmi place să sper că vom mai avea parte măcar o dată de încă o vară ca cele trecute, deşi sunt conştientă că oricât ne-am strădui, viaţa şi vremurile ne-au schimbat şi farmecul copilăriei a trecut, şi nu putem face nimic să-l readucem înapoi. Să încerc să-mi reamintesc de toate nebuniile şi jocurile copilăriei mele mi-ar lua mult timp. Tot ce pot spune este că sunt fericită că am avut parte de bunici, că am copilărit la ţară, că am învăţat ce-i viaţa adevărată şi ce-i munca, am văzut ce înseamnă să trudeşti pentru a supravieţui, şi asta-i cea mai importantă lecţie de viaţă de care poate avea parte un copil. Sunt sigură că adevărata copilărie mi-am trăit-o la bunici! Mi-e frică de faptul că am să-i mai văd doar când or muri sau…poate nici atunci….
Mai ales acum, că sunt departe de ţară, mă gândesc dacă am să-i mai văd în viaţă.
Ştiu că şi ei se gândesc la acelaşi lucru. L-am surprins pe bunicul meu, atunci când plecam de la ei, cu lacrimi în ochi. Ştiam că nu sunt de dorul despărţirii, fiindcă îi vizitam foarte des, aproape lunar. Sunt alţi bunici care nu şi-au văzut copiii sau nepoţii cu anii. El însă se gândea că poate este ultima oară când ne vede. Apoi venea şi o altă dată, când ne revedeam cu bine, dar la plecare iar tristeţe în priviri. Întorceam privirea din maşină şi încercam să îi privesc cât mai mult în praful şi colbul drumului de ţară.
Copiii fără bunici nu au copilărie, chiar dacă au parte de mult mai multe lucruri, mai „valoroase”. Atunci când nu-i voi mai avea, o parte din mine va muri.
M-am gândit de multe ori, dacă aş avea puterea să dau timpul înapoi şi să pot schimba ceva, chiar şi moartea unui om, oare cât de mult mi-ar schimba asta viaţa. Apoi, am conştientizat…deşi îmi plăcea încă să cred şi trăgeam de acest vis cât mai mult….că unele lucruri care mi-au plăcut şi m-au făcut să fiu fericită, s-ar putea cândva repeta…dar…viaţa şi vremurile ne schimbă…. (L.V.)
