Nu vă spun, desigur, o noutate atunci când afirm că noi, înşine, ăştia obişnuiţi, neînsemnaţi, capetele de locuitor, cum ni se zice prin statistici, achităm, în fiecare moment, o imensă şi nedreaptă notă de plată.
Asta pentru că plătim, pe de o parte, tot ceea ce consumăm. Veţi spune că e normal, deşi vedeţi, cam prea adesea, pe micile ecrane, că sunt şi alţii care consumă fără să plătească. Sau, mai exact, fără să plătească, pe la diversele zaiafeturi la care sunt invitaţi, din banii lor, ci tot dintr-ai noştri. Mai plătim, apoi, şi ceea ce nu consumăm, atunci când ni se încarcă tot felul de facturi, din pricina unor disfuncţionalităţi de care n-avem cum să ne simţim vinovaţi. În plus, plătim chiar şi ceea ce ne consumă – timpul şi nervii, în special.
Plătim o justiţie departe de ideea de dreptate, o poliţie ce se arată uneori leneşă, nepricepută şi coruptă, nişte medici care ne mai şi ucid cu zile, nişte profesori fără chef sau chiar ştiinţă de carte, nişte politicieni care ştiu doar să promită, pentru ca, apoi, ghiftuiţi şi aroganţi, să ne râdă în nas. Îi mai plătim şi pe cei cu salarii şi pensii astronomice, pe tot felul de „domni” Costel, care vin, îşi arată adevărata faţă, şi pleacă teferi şi nevinovaţi, după ce tot noi le-am achitat nota de plată.
Despre asemenea lucruri, şi încă altele, îmi propun să discutăm şi să ne sfătuim împreună. Trăim între calculele meschine ale fiecărei zile (când ne drămuim banii, tot mai puţini, pentru a cumpăra tot mai scump) şi speranţe, mai mereu deşarte, că s-ar putea, după cum tot suntem amăgiţi, să ne ajungem şi noi, odată şi-odată.
Ţin să mai fac o precizare, pe care v-o lansez, totodată, ca provocare, legată strâns de conţinutul acestei rubirici. Cred că nivelul nostru de trai, care ni se cântăreşte cu balanţe mincinoase, în coşuri zilnice lipsite de realism şi de transparenţă, nu constă doar în puterea noastră de cumpărare, ci şi în oferta pe care ne-o face societatea în care trăim. Nivelul de trai e reflectat şi de ceea ce întâlneşti, zilnic, pe străzi, în parcuri sau staţiile de metrou, de liniştea plimbărilor pe care ai dori, să le faci, seara, cu familia, pe străzi mărginaşe, pline de farmecul vechilor oraşe, de calitatea aerului şi a apei, de muzica pe care o ascultă copiii noştri şi de cărţile pe care le mai citesc, de amabilitatea oamenilor din faţa ghişeelor, de stabilitatea locurilor noastre de muncă, de grijile pensionarilor din preajmă, de aspectul bulevardelor şi al blocurilor, de ofertele jurnalelor şi televiziunilor.
Căci pentru toate acestea, fie că ne plac sau nu, numai noi, capetele de locuitor, achităm, în permanenţă, nota de plată.
Constantin Mirea
