Chiar azi, de ziua Eminescului de neuitat, am ocazia să scriu câteva rânduri despre un om minunat şi un poet deopotrivă, pe care l-am cunoscut la cenaclul Artgotica din Sibiu, Florin Caragiu.
Considerat pe bună dreptate un descendent al marelui poet Ioan Alexandru, Caragiu fiind absolvent al Facultăţ ilor de matematică şi teologie, cea din urmă dându-i şi eticheta de urmaş al piosului şi minunatului poet cu versuri scoborâte din straie duhovnice şti. Poezia lui încălzeşte sufletele şi luminează ca o rugă fierbinte către Pronia Cerească.
Poetul este şi descendent al familiei marelui actor Toma Caragiu, de unde, probabil, sensibilitatea artistică de mare dăruire. Director al Editurii Platytera din Bucureşti, Caragiu este autor al volumelor „Piatra Scrisă”, Ed. Platytera, 2003, „Cuviosul Ghelasie Isihastul”, Ed. Platytera, 2004, „Antropologia iconica”, Ed. Sophia, 2008 şi „Catacombe. Aici totul e viu”, editura Vinea, 2008. Ultima carte a lui, Catacombe, aici totul e viu îl recomandă ca debutant în poezie într-o lucrare prinsă la tipar sub o formă grafică de excepţie, pe măsura versurilor autorului care este editor al revistei „Sinapsa" dar şi un traducător din franceză şi engleză în plină ascensiune.
Florin, prin liniştea pe care o emană în jurul lui mi-a amintit de un moment din viaţa-mi de pe vremea când haina duhovnicească era murdară în faţa comunismului ,iar bisericile erau translatate dintr-un loc în altul pentru a face loc unei arhitecturi bezmetice şi fără de personalitate. În 1984, când cochetam cu un gând care nu mi s-a împlinit, acela de a deveni student la litere, în aula de examene l-am avut drept supraveghetor pe Ioan Alexandru, în toată măreţia lui duhovnicească. Poetul, în plină societate ateistă, ne-a urat din suflet baftă şi „Dumnezeu să vă ajute!”, fără a se teme de securistul din colţ care îl supraveghea la rândul lui. Dar să revin la autorul de „Catacombe. Aici totul este viu”. Şi voi reda câteva versuri ale poetului cu dragoste de Dumnezeu în suflet:
Poezie
E frig şi se apropie dimineaţ
a. Nu lupt cu răul, sunt
prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi.
Liniştea cu care privesc beţiga
şele plutitoare
lasă în mine frica de venirea
ta neaşteptată. Sunt
gata să lupt
înainte de a adormi, dar
nicio provocare nu ajunge
până aici. Lupt
pentru tine, pentru negrul
de fum cheltuit cu zgârcenie.
Mă retrag atunci când
victoria mă năuceşte. Abia
atunci văd
cât am pierdut dintr-o
răsuflare şi înţeleg că lucrurile
îmi scot
la suprafaţă gândul. Apa
ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta
subită. O beau cu aceeaşi
sete cu care mă lovesc de
cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea
ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţ
a lepădarea. Mă îmbrac
încet
păstrând intactă căldura
buzelor. Nu mă auzi, dar te
porţi
ca şi cum ai asculta un
îndemn venit de aproape. Şi
noi acum
suntem la sute de kilometri
distanţă dar e bine să
ai spaţiu
când iubeşti. Numărul nu
calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul
este deja pe jumătate în
pământ
şi numai cântecul ce iese
din el te ţine în viaţă.
